Te rog, Doamne

Nu lua, Doamne, timpul poetului de pe foaia de scris
Mai fă-te, Doamne, că nu-l vezi și lasă-l să scrie
Aruncă-i peste lacrimi lumina timpului zâmbind
Și lasă-l, ca pe un mire, într-un altar de cuvinte să scrie,
Altar zidit cu muguri de piatră dulce-amăruie.
Mai lasă, Doamne, poetul, mai lasă-l să scrie
Pe glas de clopot lasă-l, Doamne, să scrie cât mai frumos
Pe flori înflorite când rădăcina clipei dispare
Pe Luna mare care crește ascunsă numai în dor,
Te rog, Doamne, mai lasă poetul să scrie.
Așteaptă și el mesaje ascunse în marele univers
I-ar mai trebui și lui două veacuri și o secundă de iubire
Deci iar te rog, Doamne, dă-i imaginative și multă înțelepciune
Și iartă-l, Doamne, pe poet, să știi că nu-i bogat
Fă-l, Doamne, să scrie iubirea dragostei din lume,
Și lasă-l, Doamne, să duca cerul nopții în cerdac
Și peste sărutul nins să toarne, Doamne, fericire.
Fă-i drumul spre casă să curgă prin valuri de vânt
Și lasă, Doamne, pădurea în palme de poet să crească
Lasă, Doamne, lângă dig de vis oglinda cerului mai mare,
Și din cristal de lacrimi fă, Doamne, hârtie de scris.