Dumitru PETRAŞ

Umbra gândului pierdut

De ge plângi din sărut de dor ascuns, femeie?
Curg valuri ninse prin amurg de noapte
S-a rupt distanța între stele, s-a rupt
Numai clipa obosită naște durere
Și drumul se înfășoară în scutece de rouă
Zborul deschis coboară prin privirea lungă
Și umbra se desprinde din gândul pierdut
Prin cortul de apă o ploaie a curs
Mâinile tale, mamă, vor să rupă o stea în bucăți egale
Drumul plecării se rotește în formă de roată
Roată cu spițele sudate în marele vid.
Umbra gândului se îmbracă în crengi de vis.
Deschide fereastra cerului când plouă, mama
Să intre bucăți de lumină uitate în răsărit.
Răstsoarnă, mamă, amurg pe masa de lemn
Și dă-mi voie și mie să plâng, mama
Să plâng după umbra gândului pierdut
Cum iarna plânge după zâmbet de vară.
Și clipa bea vin cu clipa în casă
Numai eu pășesc prin umbra gândului pierdut
Aștept în poarta vieții deschisă niciodată
Privesc cum umbra gândului se duce
Și ziua nopții rămâne mereu noapte
Acoperită de un amurg târziu
Peste umbra gândului pierdut
Peste ecou cresc aripi cu zbor necunoscut,
Și umbra gândului rămâne un dar pierdut.