(adaptare după parabola paşilor pe nisip)

• O vreme mi s-a arătat ca-n taină 
• O cale-a vieţii-n care Dumnezeu
• Mi-era alături precum grija cea de mamă,
• Mergând cu mine chiar pe drumul meu.

• Şi-aşa lăsam noi urmele să sape,
• Cei patru paşi întovărăşiţi pe veci,
• Pe-ntinderi de nisip udat de ape,
• Din care timpul vieţii îl culegi.

• Şi am văzut ale urmelor semne
• Atât de clar şi numai două cînd
• Eu mă aflam în greu o vreme,
• Ca Domnul ducând crucea şi căzând.

• Nu mă ţineau puterile slăbite
• Să duc povara vieţii mai departe
• Şi urmele-mi, de ale Domnului păzite,
• Erau, din timp în timp, neajutate…

• Credeam atunci că Domnul m-a uitat
• Chiar când trăiam durerea cea mai grea,
• Că pasul meu, lăsat însingurat,
• Va-ncetini sau chiar va dispărea…

• Văzând aceste urme pustiite
• Nemaiavând prezenţa cea divină,
• Credeam că faptele-mi nesăbuite
• Mi l-au făcut pe Domnul să nu vină…

• Gândeam neputincios şi-nsingurat
• Ce-aş fi putut să fac ca, bunăoară,
• Să ştiu că Domnul vina mi-a iertat,
• Dumnezeieştii paşi să reapară…

• M-am întrebat de ce, de ce bun Domnul,
• Cel pentru care minunea-i la-ndemână,
• N-a vrut să facă pentru mine, omul,
• Măruntul gest al ţinerii de mână….

• Atât dorind să ştiu, că mi-e alături,
• L-am întrebat nedumerit pe Dumnezeu:
• — Cum, Doamne, s-a-ntâmplat să te înlături,
• Ştiind… ca nimeni altul… că mi-e greu?

• Răspunsul n-a venit pe loc,
• Ci după alte întrebări chinuitoare,
• Iar eu gândind că am trecut prin foc,
• Fără puterea lui izbăvitoare…

• Şi am crezut din nou că Dumnezeu cel bun,
• Cu care-am mers alături mult şi bine,
• Nemailăsându-şi urmele pe drum,
• S-a supărat şi a plecat de lângă mine,

• Chiar când anume îmi era mai necesar
• Să-mi stea în preajmă-alături pas cu pas,
• Destul a fost ca să mă-ndoiesc iar,
• Văzând doar cele două urme c-au rămas…

• Dar n-am dus îndoiala pân’ la capăt,
• Că Domnul mi-a răspuns cu glasul blând
• Că două urme ce-au rămas în treacăt
• Erau chiar ale lui, în braţe mă purtând…

• Şi mi-am plecat privirea grea pe dată,
• Prea ruşinat de crunta-mi îndrăzneală
• De-a mă tot îndoi ca şi-altădată,
• Cerând, lui Dumnezeu chiar, socoteală…

• Azi ştiu că-i viaţa mea întreagă
• Aşa cum a voit-o Dumnezeu,
• Dumnezeieştii paşi nu stau s-aleagă
• Şi chiar de nu se văd, sunt lângă pasul meu.