Nicolae Dascălu s-a născut la 22 septembrie 1958, la Iași. Este căsătorit și are o fiică și un fiu. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă Andrei Șaguna a Universității Lucian Blaga din Sibiu și Facultatea de Matematică a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași; deține certificatul de programator de sisteme informatice, un master în Teologie și titlul de doctor în Teologie. Este preot paroh în Parohia Zlătari din Capitală, consilier patriarhal, director general al publicaţiilor Lumina, coordonator al Centrului de presă Basilica al Patriarhiei Române și profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universității din București. Este autorul și coordonatorul a diverse volume, studii și articole despre comunicarea religioasă. A obținut rangul onorific bisericesc de preot iconom stavrofor și a primit mai multe premii și distincții.

Despre controversa dintre religie și ateism, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 august 1990, la Iași.

– Domnule Nicolae Dascălu, de ce ați urmat și Teologia, și Matematica?
– Am ales Teologia pentru că aceasta studiază religia, fenomen general-uman de o complexitate fascinantă, care oferă o viziune integratoare asupra omului în orizontul existențial. În ce privește matematica, limba latină a acestui secol zbuciumat, progresul ei este simptomatic pentru dezvoltarea tuturor științelor. Înainte de spectacolul geometriilor neeuclidiene și de teoria relativității, [Immanuel] Kant afirma că „în fiecare știință particulară a naturii, se găsește atâta știință veritabilă câtă matematică conține.”

– Totuși, între știință și religie există o incompatibilitate evidentă, prima fiind pur rațională, iar cealaltă sprijinindu-se pe credință.
– Dacă ne referim la religie, în general, e cunoscut faptul că nu toate religiile profesează credința – există chiar și o biserică scientologică. Credința apare ca principiu fundamental în religiile în care Divinitatea e văzută ca persoană, cum e cazul în creștinism, și este o modalitate de cunoaștere prin comuniune, un dialog viu între un „eu” și un „tu”; omul religios crede într-o persoană transcendentă și primește credința prin semenul său. Deși adevărurile despre credință sunt formulate, în mod paradoxal, din perspectiva raționalității, ele nu conțin aserțiuni care contravin rațiunii, deoarece se referă la noțiuni ce scapă acesteia. Dacă în știința modernă operează principiul complementarității, acesta poate fi extins și pentru cazul cunoașterii religioase; omul religios folosește rațiunea pentru cunoașterea lumii materiale și, depășind-o, se înalță prin credință, în virtutea datului revelațional, la cunoașterea spiritualității. „Când am depășit științele, avem cunoștința; rațiunea a fost de ajutor, rațiunea este un obstacol.” – spunea un gânditor oriental. Matematica a condus științele la o dezvoltare impresionantă, dar tot ea demonstrează relativitatea cunoașterii științifice; o propoziție este adevărată în cazul unui anumit sistem axiomatic, dar, schimbând axiomele, se modifică și sensul propoziției; altfel spus, „Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic.” [Mihai Eminescu, Mortua est!] Spiritul științific autentic nu se poate opri la formulări definitive, ci este permanent deschis la nou. Ateismul nu poate pretinde că se fundamentează pe știință tocmai datorită faptului că spiritul științific e refractar la soluții definitive și, în altă ordine de idei, ateismul neagă ceea ce depășește domeniul de investigare al științei. Aceasta din urmă nu duce în mod implacabil la ateism, așa cum au afirmat partizanii acestei doctrine; mie mi se pare că ateismul este mai mult rodul unei gândiri social-politice contestatare. Cum vă explicați faptul că cei mai înverșunați atei n-au fost oameni de știință, ci politicieni sau filozofi raționaliști?

– Spuneați că suportul credinței este Divinitatea văzută ca persoană; în acest caz, cum vă explicați că însuși Dumnezeu – dacă e să ne referim la creștinism – nu poate fi decât ateu, altminteri întreaga credință n-ar mai avea sens?
– Divinitatea, în sine, e dincolo de orice dualitate. Un mistic creștin afirma că „Dumnezeu este tot ceea ce este și nimic din ceea ce este.”; așadar, orice încercare de a-i atribui însușiri umane arbitrare este o antropomorfizare nejustificată. Legile spiritului pot fi înțelese numai printr-o experiență spirituală, iar formularea lor rațională nu este decât o reprezentare simbolică; o umbră a realității lor, care se coboară la nivelul inferior al înțelegerii pentru a ridica spiritul uman la comuniunea de iubire cu Divinitatea. Sacrul e o dimensiune fundamentală a conștiinței umane, și nu un stadiu în dezvoltarea acesteia – o confirmă întreaga operă științifică a lui Mircea Eliade. Religia este un fenomen psihic integral care caracterizează omul în dimensiunile lui cele mai adânci; sacrul nu poate dispărea din viața lui, deoarece îi este element constitutiv. Toate abaterile de la menirea inițială a religiei, ca legătură între om și Dumnezeu (politeismul, monismul, cu diferitele lui aspecte, etc.), nu fac decât să confirme persistența sâmburelui originar al tuturor religiilor. Chiar ateismul e o dovadă în acest sens, deoarece schimbă accentul sacralității, păstrând, totuși, formele de manifestare, de la Creator la creatură. Ce altceva ar putea însemna „sacralitate”?

– După părerea mea, lumea nici nu a fost creată de Dumnezeu și nici nu a apărut după criterii științifice. Oricât am fi de avizi în cunoaștere, trebuie să acceptăm infinitatea ei absolută – atât în timp, cât și în spațiu. Omul a simțit nevoia unei complicități divine din sentimentul devastator al singurătății în fața morții; a sperat și a crezut în continuitatea sa dincolo de moarte și a avut nevoie de un suport moral care să-i întărească și justifice această credință; și l-a creat și nu a încercat niciodată să se îndoiască de existența lui. În opinia mea, așa a apărut Divinitatea și așa va dăinui, iar toate tentativele de a-i dovedi sau contesta existența, cel puțin ca persoană fizică, sunt zadarnice.
– Ordinea și frumusețea lumii, pe care știința ne-o descoperă ca pe o inepuizabilă sursă de mister, nu este decât cartea deschisă care ne vorbește de autorul ei, dar care nu ne poate oferi, în toată plenitudinea, imaginea acestuia; omul de știință îndrăgostit de activitatea lui rămâne uimit de bogăția de sensuri pe care le descoperă. Lumea este doar un simbol al Divinității; nu putem ajunge la un nivel superior prin altul inferior. Iar natura este poemul care vorbește despre Dumnezeu: „I-am spus migdalului: frate, vorbește-mi despre Dumnezeu! Și migdalul a înflorit.” [Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco] Cunoașterea Divinității înseamnă o înflorire a interiorității noastre și nu o obiectivare prin știință.

– Atunci, toată polemica dintre credincioși și atei nu are la bază decât un viciu de formă, o duplicitate de termeni. Trebuie să existe o organizare absolută a universului, căreia primii îi spun „Dumnezeu”, și pe care ceilalți o numesc, de pildă, „ordine a lumii” sau oricum altcumva. Ne oprim aici, pentru că, oricum, subiectul nu a fost epuizat de milenii, rămânând, cu toții, credincioși ideii de iubire cu care ne-am născut.

Florin Bălănescu