Aşa îşi intitula Radu Şerban Palade materialul  scris la pierderea lui G.G.Ursu, din volumul III dedicat în 1984 Academiei Bârlădene de Romulus Boteanu.
„La începutul lunii iunie 1980, vărul meu, doctorul şi poetul C. D. Zeletin, ţintuit în casă de mai multe luni din cauza unei încăpăţânate hernii de disc, m-a rugat să-l vizitez şi să mă interesez de sănătatea ameninţată a profesorului G. G. Ursu, internat de urgenţă în Clinica a II-a medicală din Spitalul clinic al municipiului Bucureşti. Pe profesorul G. G. Ursu nu-l cunoşteam, dar îl preţuiam mult, eu fiind un admirator al poeziei sale. Citisem din poeziile lui cuprinse în volumele Salcâm uituc, Dealul brânduşelor, Fulg şi zăpadă şi unele versuri mă urmăreau ca un laitmotiv :
Am avut odată părul în inele …
Ce-a rămas din ele-n părul meu cărunt?
Uneori o fată se juca prin el
                                                     Mâinile ei albe oare unde sunt?
Ştiam că este foarte bun prieten cu C. D. Zeletin de mai mulţi ani şi recent citisem în volumul Bârladul — odinioară şi astăzi articolele, amintirile şi poeziile numeroase pe care profesorul G. G. Ursu le publicase.
A doua zi, după rugămintea făcută, către prânz, după ce mi-am terminat treburile în Clinica de chirurgie unde lucrez, am urcat la etajul XII, la Clinica a II-a medicală. Am cunoscut un om în vârstă, cu părul alb, cu o privire blajină dar cercetătoare, cu un zâmbet lin şi sincer, uşor descumpănit de apariţia mea neaşteptată. Pe patul de spital, mi-a făcut impresia unui trup care, cucerit de boală, trădase spiritul încă plin de interes pentru viaţă. Întrevederea a fost scurtă şi protocolară. I-am promis că-l voi mai vizita în zilele următoare şi că voi transmite în ambele sensuri mesajele încredinţate de cei doi pacienţi — G. G. Ursu şi C. D. Zeletin. După câteva zile, sâmbătă 7 iunie, mergând cu C. D. Zeletin la un control medical, ne-am abătut — dat fiind că tot fusese obligat să-şi părăsească patul — şi pe la Spitalul clinic al municipiului Bucureşti, ca să-l vizităm pe bunul lui amic. I-am cumpărat de la o florăreasă oacheşă un buchet bogat de margarete de culoare violet pal. Ajunşi la spital, am dorit să vorbim cu medicul care-l îngrijea. Am fost amândoi miraţi când acesta, surprins de erudiţia bolnavului, nu ştia că G. G. Ursu este poet şi istoric literar, membru al Uniunii scriitorilor, profesor universitar şi cunoscut publicist. În discuţiile zilnice despre literatură, artă, critică literară, istoriografie, pe care doctorul le provoca voit la patul bolnavului, nu a reieşit nimic din care să se poată bănui înalta calificare profesională şi talentul literar al lui G.G. Ursu. Câtă modestie! Ce tărie de caracter! La acea dată, doctorul spera într-o evoluţie favorabilă, bolnavul suferind de afecţiuni care, separat, tratate corect, nu ameninţau viaţa, dar laolaltă creau o reactivitate foarte precară. După discuţia purtată cu medicul curant, am intrat în salon şi am văzut că preţuitul nostru poet dormea liniştit, cu ultimul număr al revistei România literară lângă pernă. Am lăsat buchetul de margarete şi un bileţel alături de flori, nevoind să-l trezim din somn. Revenind după un timp, l-am găsit la geam, admirând de la înălţimea etajului XII, Bucureştii. Poate gândea un nou rondel, al margaretelor, după opinia lui C. D. Zeletin, căci rondelul era forma literară cea mai îndrăgită de poet. Reîntâlnirea cu noi l-a bucurat foarte mult. După câteva fraze de interes medical, în care bolnavul se plângea mai ales de o insomnie rebelă, discuţia a alunecat repede spre temele preferate: literatura, arta, Bârladul!… Era mâhnit că din pricina bolii nu putuse participa la manifestările organizate în Bârlad, la sfârşitul lunii mai, unde, în ciuda suferinţei, plecase cu materialele pentru comunicări la diferite reuniuni ştiinţifice prilejuite de Zilele culturii bârlădene. Boala l-a obligat să părăsească degrabă oraşul natal, atât de iubit şi cântat. Din aceleaşi motive nu putuse participa nici la lansarea primului volum din lucrarea Bârladul — odinioară şi astăzi, la care colaborase intens. Lăuda iniţiativa elaborării unei astfel de cărţi. Avea o vorbă sfătoasă, domoală, cu o frumoasă sonoritate moldovenească. Tot ce spunea purta însemnele unei erudiţii de netăgăduit, ale unui spirit care pătrunsese profund în esenţa lucrurilor. Iţi inspira siguranţa acelui cărturar legendar care cu lumina minţii deschisese multe tainiţe, iar ceea ce aflase, ca un profesor cu har, ţinea să comunice mai ales celor tineri. Avea o dragoste neţărmurită pentru Bârladul natal şi pentru înaintaşii în ale literaturii de pe acele meleaguri. Am vorbit despre veneratul lui magistru, poetul George Tutoveanu, despre Academia Bârlădeană, al cărei ultim secretar a ţinut în mod special să precizeze că a fost, despre diferitele familii Palade şi în special despre Gheorghe Palade, deputat liberal, fost ministru de finanţe, a cărui statuie se afla în celebra Grădină publică a Bârladului. Ştia cu amănunte biografia căpitanului de infanterie Emil Gârleanu şi a ofiţerului de cavalerie Tudor Pamfile. Avea o deosebită veneraţie pentru munca imensă de culegere a folclorului pe care Tudor Pamfile a depus-o dintr-o iubire adâncă pentru neamul românesc. Aprecia drept una din cele mai valoroase lucrări pentru definirea orizontului spiritual al neamului lucrarea lui Artur Gorovei Cimiliturile românilor. Cum nu voiam să-l obosim pe bolnav cu prezenţa noastră, ne-am despărţit optimişti, cu promisiunea de a ne revedea curând pentru a continua discuţiile atât de interesante despre locurile şi oamenii Ţării de Jos, în special despre Bârlad, subiect care vedeai că îi face deosebită plăcere şi pe care îl cunoştea ca nimeni altul.
Vestea morţii lui mi-a venit prin surprindere şi m-a durut profund. Am pierdut un poet de mare talent, un cărturar de excepţie, un om deosebit. Cuvintele nu pot reda personalitatea şi atmosfera pe care le degaja. Adevărat model de profesor, cercetător plin de calităţi umane rare: erudiţie, sobrietate, demnitate, discreţie, dreptate, dragoste pentru oameni şi ţară, pentru limba românească şi pentru spiritul acestui neam. Era, într-adevăr, cronicarul moldovean desprins şi făurit de legendele reale ale Ţării de Jos, pe care o iubea cu patimă.
Cercetând documentele medicale (F.O. Nr. 15144/1313 din 26 mai 1980, Clinica a II-a medicală, Spitalul clinic al municipiului Bucureşti, am aflat că a fost externat ameliorat, la 12 iunie 1980. La externare, foaia de observaţie purta printre altele următoarele diagnostice: diabet zaharat insulino-dependent clinic manifest, cardiopatie cronică ischemică nedureroasă, insuficienţă cardiacă cronică, hipertensiune arterială sistolică. De diabet zaharat şi de hipertensiune arterială suferea de peste zece ani. Antecedentele vasculare familiale erau încărcate: mama decedase în urma unui accident vascular cerebral, iar un frate de infarct  miocardic.
Toate aceste date ştiinţifice medicale, care ne permit să judecăm la rece cazul, nu reuşesc însă să ne aline durerea sufletească pricinuită de dispariţia celui care a fost G. G. Ursu… Ultima dată l-am vizitat într-o după-amiază de iulie, când o adiere de vânt făcea mai suportabilă căldura lui cuptor, dar stingea licăririle fragile ale lumânărilor pe care Doamna Ursu, C. D. Zeletin şi cu mine încercam să le aprindem în cimitirul din Domneşti, la marginea cartierului Drumul Taberei, lângă crucea pe care scrie lapidar Profesor G. G. Ursu.”
                                               *
Animator al unor reviste de provincie, mai ales de la Bârlad şi Tecuci, cercetător al literaturii regionale şi nu numai, G.G. Ursu este şi un producător de poezie, unele din versuri cu împrumuturi de la Mihai Codreanu şi George Tutoveanu, vibrant, cald, făcând din el un cântăreţ amabil, cultivator de bucurii, de a trăi şi visa – crede despre el Al.Piru.
D. Petrescu îl vede ca pe un elegiac.
Perpessicius – ca pe un poet delicat, unul al melancoliilor.
Constantin Ciopraga îl crede şi contemplativ şi evocator. înclinat spre elegie şi în căutarea graţiosului, seraficului, a cuvântului pur, dar şi realizator al poeziei de elevaţie, de înălţare, a calmului, al odihnitorului şi meditaţiei…
Nicolae Iorga, Pompiliu Constantinescu îl văd…
Către care direcţie pendula G.G. Ursu în acele zile ale spitalizării, când privea de la înălţimea etajelor panorama Bucureştilor, unde-l purtau gândurile?
Sigur către Bârlad, oraşul de naştere şi al copilăriei, al dorurilor lui:

Bârladul e Lancrămul meu,
E prispa de lut de-altădată,
Fântâna cu lanţul ei greu,
Salcâmul din poarta uitată.
(Rondelul fiinţelor de azur, 1969)

Precis către mama sa , cu gândul că ar fi sosit momentul revederii:

Tu, mamă, vii, cu tâmpla argintie,
Ca-n alte vremuri să-mi arăţi cărarea
Şi cum îmi eşti aşa de-aproape, mamă,
Un fulg pe obraz îl simt ca un sărut.
(Sonet mamei, 1959)

Sau poate trăia constatarea îmbătrânirii personale:

Îmbătrânim, poeţi, îmbătrânim
Ratăm cu orice strofă dăltuită.     
E o poveste-a muzelor ispită.
Poetul nu-i nici mag, nici serafim.
.. .Râzând de tot ce scris-am pe hârtie,
Voi nu veţi şti că scrisul meu cel mare
Eu l-am luat cu mine-n veşnicie.
(Anonimul, 1945)
Sentimentul acesta al îmbătrânirii îl împletise cu forţa versurilor în amintiri concretizate în „Rondelul părului cărunt”, 1957, după cum s-a arătat mai sus de către Radu Şerban Palade.
Căutările şi întrebările poate l-au purtat şi către plopii de la Bârlad:

„Voi, plopi, mai departe, la fel veţi foşni.”
Sau către „Rondelul unui epicureu” – (1939):   

„Codri verzi, flori albe, dragi femei, eu vouă
Bucurii ascunse, rob vă sunt, ca ieri… 
S-aşteptăm lumina altor primăveri,     
Nu vreau să mă-ngroape toamna asta nouă.”

Şi acuzator, dar încrezător:

„Satana râde-anume
Şi moartea dă cu cotul,
Dar mai trăim pe lume
Şi n-am murit cu totul.

Prieten de departe,
Mai scrie-mi, nu te teme
Şi nu-mi vorbi de moarte:
Ea va veni, la vreme.”

Şi ca un testament, o poruncă, revenind la   „Un plop sonor”, 1966 (tot de la Bârlad?):

„Nimicul dulce-al vieţii îl cunosc.
Prieteni, pot pleca fără regrete.
La căpătâi nu-mi puneţi chiparos,
Nici salcie cu răvăşite plete.

Ci doar un plop, la orice adiere,
Vibrând din rădăcini, cu glas amar,
În toamna grea de aur şi tăcere
Un plop sonor să-mi cânte în zădar.”

Timpul a lucrat şi undeva, în 2007, S.M. notează pe scurt despre G.G.Ursu care zilele acestea ar fi trebuit să împlinească 96 de ani, dar a murit în 1980, la 69 de ani:
„Zilele acestea se împlinesc 96 de ani de la naşterea celui mai pătimaş cântăreţ al urbei Bârladului: scriitorul G.G. Ursu. Este cel care a împletit atât de sugestiv, în poezia „Rondelul amintirii”- două stări de început, tinereţea şi primăvara: „Au înflorit salcâmii la Bârlad,/ Oraşul e-o legendă de ninsoare,/ Voi, tineri, prindeţi clipa să nu zboare/ Cât florile pe caldarâm nu cad”. Marele om de cultura C.D. Zeletin spunea despre Ursu: „A fost un mare cărturar, un eminent cercetător al istoriei literare, moldoveneşti mai cu seamă, un animator de viaţă literară, un orator bun şi un admirabil profesor universitar”. G.G. Ursu a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Iaşi, unde profesorul său
Garabet Ibrăileanu i-a remarcat talentul şi i l-a şlefuit. Câţiva ani a fost profesor de limba română în mai multe oraşe din zona Moldovei. Ulterior, a fost inspector şcolar al regiunii Galaţi, inspector de română în Ministerul Educaţiei Naţionale, inspector general în Ministerul învăţământului. A devenit lector universitar, apoi conferenţiar la Institutul pedagogic Bucureşti, prodecan al Facultăţii de Filologie, şeful catedrei de Filosofie a aceleaşi facultăţi. În 1969, a devenit doctor în Filologie. A colaborat cu zeci de reviste literare româneşti şi a fost prezent la multe evenimente culturale din ţară. Dintre volumele sale, amintim: „Antologia scriitorilor bârlădeni”, „G. Ibrăileanu şi Bârladul”, „Tecuciul literar”, „Memorialistica în opera cronicarilor” (teza sa de doctorat), „Salcâm uituc”, „Dealul brânduşelor”, „Fulgi de zăpadă” etc. A murit în 1980 la vârsta de 69 de ani, departe de urbea pe care a cântat-o atât de suav şi de nostalgic. Tot Zeletin spunea: „Iubirea lui pentru oraşul natal era o voluptate, un mijloc de a se şti pe sine existând în întregime. El însuşi a fost un Bârlad, migrat asemenea continentelor.”(SM.).

În 1938, G. Tutoveanu, într-un sonet intitulat „Lui G.Ursu” publicat în revista „Cuget clar”, presimţindu-şi apusul spune G.Petrescu în 1973 în „Prefaţă” la volumul „Salcâm uituc” de G.G.Ursu, făcea din fostul secretar al Academiei Bârlădene moştenitorul său spiritual:
„Avar o viaţă-ntreagă-am adunat,
Cu griji pe care nu ţi le pot spune,
Comori cum încă nici un împărat,
De când e lumea, n-a ştiut s-adune…

Să le păstrezi şi-n alte lumi mai bune,  
Acestea toate, ţie ţi-am lăsat.”

În 1938 G. Tutoveanu avea vârsta de 66 ani, iar G.G.Ursu doar 27. George Tutoveanu a murit la 20 august 1957 – a mai trăit încă 19 ani din 1938, la vârsta venerabilă de 85 de ani, iar G.G.Ursu în 1980, când avea doar 69 de ani.
                                               *
Într-un medalion, publicat în volumul „Bârladul în presa vremurilor…”, Editura PIM, Iaşi, 2007, p.215-233, dintr-o confuzie regretabilă, atribuiam volumul de poezii „Mereu doi”, Editura Litera, Bucureşti, 1971, prezentat de Nina Cassian,  aparţinând, ca şi sonetul „Sonetul sone” lui Gh. Gh. Ursu, când în realitate, Gheorghe Ursu este altă persoană, debutant editorial în 1971.
Precizarea făcută de prezentatoare în sensul debutului putea să-mi servească pentru evitarea confuziei despre care am aflat când mi-a adus-o la cunoştinţă C.D.Zeletin, cunoscător profund şi a operelor celor doi.
Pentru precizie şi modul cum m-a atenţionat, toate mulţumirile mele lui C.D. Zeletin.
                                                                                                                     ION N. Oprea
Lucrarea de mai jos:      Nicolae Ciochina
“Materie si timp: