Ecuația lui Dirac – fragment

La început a fost Ilarian. Pe urmă, Cici. Sau întîi a fost Cici și pe urmă, Ilarian. Nu știu. S-a născut ea înaintea mea dar eu am găsit-o primul. Sau tot ea m-a găsit pe mine. Nu, că ea era într-un loc unde eu trebuia să ajung, fără ca eu să știu că ea e acolo. Nici ea nu știa că o să ajung acolo. Sau poate ea știa. Clar, cred că știa că eu o să vin. În fine. Ilarian și Cici sau Cici și Ilarian. Tot acolo. Important e că dacă două sisteme interacționează între ele pentru o anumită perioadă de timp și apoi sunt separate, ele nu mai pot fi descrise ca două sisteme distincte, ci devin un singur sistem. Da. Ecuația lui Dirac. Toți zic acum că nu asta e ecuația iubirii. Nu au iubit cum iubesc eu. O iubesc pe Cici ca pe Dumnezeu. Sper să îmi fie iertat păcatul ăsta, că o iubesc la fel ca pe El, dar parcă Dumnezeu mi-a străpuns inima așa cu ea. Are Cici o intensitate a spiritului, a energiei, extraordinară. Eu nu înțeleg cum nu o iubește toată lumea așa ca mine. E la fel ca și cu Iisus. Batjocorit de aproape toți, înțeles, crezut și iubit de puțini. Așa e cu Cici. Nimeni nu o iubește pe Cici așa ca mine. Au iubit-o părinții ei, sora Ecaterina o iubește. Însă nu cum o iubesc eu. Între mine și ea stă ca fundament ecuația lui Dirac. Noi ne-am întîlnit cîndva, înainte de nașterea noastră trupească și sufletele noastre nu mai pot fi despărțite. Și acum, după ce moartea ne va lua, pe fiecare la timpul său, noi tot vom fi legați la infinit. Dar ei nu știu asta. Ei nu cred în lucruri ca și ăsta. Mai bine. Lasă-i să nu creadă, că nu are importanță. Să cred eu. De aș face-o și pe Cici să înțeleagă! Ea ar trebui să înțeleagă ce-i mai bine. Că ea crede în Dumnezeu cu tărie, ea crede în energii, în uniune pe pămînt și în cer. Dar ei îi stă mintea la altele. La problemele astea lumești. La cum să trăim mai bine. Să îmi ofere ea mie tot ce e bun. Se gîndește atît de mult la toate lucrurile astea lumești. Și toate astea sunt deșertăciuni. Ea e conștientă de asta, dar nu se mai gîndește la așa ceva. Iar eu nu știu cum să o scot din lumea asta care a înghițit-o cu răutate… Se trînti pe fotoliu, epuizat de gîndurile lui. Se uită la Cici. Dormea ca un prunc, neclintită de grijile ei. O căută cu privirea pe cățea, pe Gaia lui. Îi descoperi o lăbuță ieșită dintre cearceafuri. Zîmbi în sinea lui, bucuros că se înțelege Gaia a lui așa de bine cu Cici. Poate că ea înțelege, mai bine decît toți, ecuația lui Dirac. Clar! Gaia știe multe. Ei care nu pot vorbi, știu mult mai multe. Au o conexiune mai profundă, cea mai profundă! Cu Dumnezeu… Ele, necuvîntătoarele. De aia ni s-a dat nouă să ne înțelegem cu ele. Să ne facă ele, defapt, să înțelegem ceva mai presus de noi, de trup, de materialisme, de Pămînt. Să credem. Uite aici. Ea nu se înțelege cu nimeni. Și uite-o cum stă cu Cici! În pat cu Cici. Mănîncă din palma lui Cici. O așteaptă pe Cici în fața ușii la baie. Cici crede că eu nu observ toate astea. Că nu mă gîndesc la nimic. Atunci par puțin pierdut cînd sunt într-un punct fix cu privirea. Dar atunci la ea mă gîndesc. Numai la ea. La Cici. I-am spus de multe ori, dar numai de-ar ști, de-ar avea încredere în mine că nu mă gîndesc la nimic, nu mai vorbim de alte persoane, nu mă gîndesc la nimic altceva în afară de ea. Cînd scriu, scriu despre Cici. Fac mîncare cu dragoste, pentru Cici. O trimit pe Gaia la Cici să stea mai mult cu ea, să o iubească așa cum o iubesc eu. Deși cred că Gaia o iubește mai mult decît o iubesc eu. Că eu mă mai supăr pe Cici. Gaia nu se supără niciodată pe Cici, nici cînd stă în picioarele ei și Cici o gonește. Ilarian căzu iar pe gînduri și se întrebă cît o fi ceasul, dacă să facă de mîncare sau să scoată cățeaua să-și facă nevoile. Dar Gaia se ducea ea singură afară. Pe urmă își aduse aminte că deja a făcut de mîncare, mai devreme, cînd Cici se pusese la somn. Dar asta a fost cu ore în urmă! se gîndi el. Se uită la ceas. Două după masa. Știuse clar că la două fără un sfert luă un loc pe fotoliu, asta după ce fusese lîngă fereastră și avusese toate gîndurile despre ecuația lui Dirac. Înainte de asta terminase de făcut mîncare. Cred că înnebunesc. Sau am fost nebun și astea sunt semnele clarității. Acum încep să devin normal. Sau mă adîncesc mai tare între o nebunie și alta? Mă simt ca pe marginea prăpastiei. Nu! Nu! Despre ce vorbesc? Mă simt de parcă sunt în gol, cad tot timpul în gol. Sau eu sunt golul? La asta nu m-am gîndit pînă acum!