EMIL CARANICA – un „lup” singuratic în orăşelul nord-moldov, Săveni

„Acest talent pentru pictură şi grafică îl am de la Dumnezeu. Eu n-am avut profesori de desen. Am fost şi am rămas un autentic autodidact.”

PAUL UNGUREANU – Pentru început doresc pentru cititorii revistei noastre câteva date biografice.
EMIL CARANICA – M-am născut la SĂVENI, judeţul Botoşani pe 18 iulie 1965, într-o însorită duminică, la ora 18, dar am copilărit în satul PETRICANI, pe Valea Başeului, lângă Săveni. Am urmat studiile primare şi gimnaziale la Şcoala Generală de 8 ani din Petricani, apoi liceul în oraşul Săveni, fiind promoţia anului 1983, diriginte Valeria Apostol (profesoară de chimie). Apoi, am urmat Şcoala Populară deArtă din Botoşani la clasa profesorului Victor Hreniuc. În prezent sunt student al Universităţii „Spiru Haret”, Facultatea de Istorie, secţia muzeologie-arhivistică.
PAUL UNGUREANU – După nume sunteţi aromân. De unde se trage familia dumneavoastră?
– După tatăl meu, Nicolae Caranica sunt aromân.Tata s-a născut în VERIA din Grecia macedoniană, la poalele Munţilor Pind lângă Thesalonic. Mama este petricăneancă get-beget.
– Cum caracterizaţi Săveniul copilăriei dumneavoastră? Dar, Săveniul din prezent?
– Săveniul copilăriei mele era ca o veritabilă staţiune: curat, frumos, cu oameni respectuoşi, aşezaţi, cuminţi şi buni. Fetele şi femeile din Săveni au fost şi sunt foarte frumoase, harnice, gospodine şi cam vorbăreţe. Săveniul din prezent este ca toată România, în pragul falimentului total pe plan economic şi spiritual, cu toate încercările disperate ce se fac pentru a-l menţine pe linia de plutire. Îmi amintesc cu nostalgie de vechea librărie din centru, unde intram adesea şi unde mă întâmpinau rafturile pline de cărţi şi reviste, mirosul puternic de petroxin, cu care, erau date podelele, ca şi sălile de clasă din vechea şcoală a Petricaniului copilăriei mele.
– De unde aveţi acest talent pentru pictură şi grafică?
– Talentul pentru pictură şi grafică îl am de la Dumnezeu. Eu n-am avut profesori de desen. Am fost şi am rămas un autentic autodidact. Am început să desenez de la doi ani. Revistele şi albumele de benzi desenate au fost un stimulent, ca şi lecţiile marilor maeştri din trecut, români şi străini.
– Daţi exemple de mari personalităţi aromâne.
– Exemple de personalităţi aromâne sunt nenumărate. Iată câteva dintre marile personalităţi: Nicolae Milescu Spătaru, Mihai Viteazul (după mamă), Vasile Lupu, Dosoftei, Andrei Şaguna, Mina Minovici, Bolintineanu, Vasile Cîrlova, Ana Aslan, inventatoarea Gerovitalului, Gojdu, Octavian Goga, Lucian Blaga (după mamă), Avram Iancu, Toma Caragiu, I.L.Caragiale, Ion Caramitru, Ion Pacea, Theodor Aman, Camil Ressu (Ressas), Cristian Gaţu, Gheorghe Hagi şi alţii. Alături de moldoveni, aromânii au dat Neamului Românesc cele mai multe personalităţi culturale, ştiinţifice, artistice şi sportive. Lista poate continua cu Maica Tereza, Nicolae Tesla (Nicolae Teslea-Drăghici), Henri Coandă, Elic Carafolli, Constantin Noica, Dominique Moceanu, Bulgari creatorul renumitei firme „Bulgari” etc., etc. O stirpe aleasă, simţită şi mult dăruită de Dumnezeu. Stirpea marilor Alexandru şi Filip (care erau traci şi nu greci). Neamul mare şi sfânt al tracilor nord şi sud dunăreni, este coroana de aur a umanităţii, chiar dacă actualmente trece prin momente mai puţin faste. Moştenirea de sânge şi materială a pelasgo-traco-dacilor nu poate şi nu va dispărea din istorie, chiar dacă unii vor asta cu tot dinadinsul.
– Domnule Emil Caronica, vă consider ca „un lup singuratic” în acest orăşel nord-moldav. Dumneavoastră cum vă consideraţi?
– Frumos spus „un lup singuratic”. Da, aveţi dreptate! Un lup din marea familie a Lupilor dacici. Lupul nu poate fi domesticit, nu poate fi îngenunchiat şi pus la jug. Lupul este cel mai liber animal şi cel mai mândru.
– Săveniul după 1989 a căzut într-un con de umbră în ceea ce priveşte cultura. Cum vedeţi o revigorare a ei?
– Săveniul a fost, este şi va fi un târg de provincie, neînsemnat şi periferic. Evident că a dat ţării câteva mari personalităţi ca familia de savanţi Alexandru şi Mihai Ciucă, Cristian Bădiliţă şi alţii de care poate nu ne mai aducem aminte. O revigorare a oraşului poate veni odată cu revigorarea ţării, ceea ce din păcate nu se prea întrevede prea curând.
Trăim din nou dramatic şi cu tragism şi cu multă suferinţă o epocă nefastă, când peste ţară norii negri s-au lăsat cu întreaga haită de prădători externi, ajutaţi copios de lichelele interne, ce se năpustesc ca nişte hiene flămânde pe stârvul ţării. Perioada de astăzi se aseamănă cu epoca fanariotă, cu epoca lui Carol al II-lea cel Degenerat şi fatidicii ani ’50 ai comunismului.
Dar vom renaşte din propria cenuşă ca pasărea PHÖENIX. Dumnezeu nu va lăsa răul să prolifereze la nesfărşit. Astfel ne merităm soarta.
– Pentru care dintre foştii dascăli păstraţi amintiri plăcute?
– În mod special păstrez amintiri plăcute pentru învăţătoarele mele, doamnele Maria Teodorescu şi Amorăriţei. În rest doar respectul cuvenit unor profesori care m-au suportat cu stoicism. Dealtfel, am fost o fire rebelă, colerică, un răzvrătit şi un inadaptabil. Când am terminat liceul, eu am fost fericit că am scăpat de ei şi dumnealor şi-au făcut mii de cruci sau seceri şi ciocane că au scăpat de mine.
– Cum apreciaţi revista Luceafărul?
– Revista Luceafărul reprezintă un adevărat eveniment cultural în spaţiul botoşănean. O apreciez la modul superlativ. Totul este bine făcut, bine structurat, cu mult profesionalism, inteligenţă, bun gust, bun simţ, cu o intenţie ale valorilor culturale pornită dintr-o aplecare spre esenţă şi esenţial al valorosului colectiv redacţional. Să dea Dumnezeu, sau cine mai decide asta, să dureze în timp, iar redactorii să aibe mereu inspiraţie, că vocaţie a actului cultural au slavă Domnului! M-am bucurat că a apărut o asemenea publicaţie în Botoşani, care ne distanţează de aşa-zişii elitişti. Felicitări din tot sufletul!
– În încheierea interviului vă rog câteva gânduri…
– Nu voi începe cu steoreotipia tembelă şi idioată: „să fiu sănătos, fericit şi să trăiesc mult şi bine”. Cum poţi fi sănătos într-o ţară şi într-o lume bolnavă, din ce în ce mai bolnavă şi alienată? De ce să trăieşti într-un coşmar infinit? Decât o aşa viaţă, mai bine în lumea de dincolo unde nu este nici timp, nici spaţiu. A trăi în genunchi nu înseamnă viaţă. Robii nu sunt oameni cum nici păsările în colivii nu sunt păsări. O lume în care eroii şi martirii sun batjocoriţi şi sunt victime colaterale nu e o lume. E un iad! O lume în care primează banul, materialul, mocirla, nonvaloarea, trivialul, este o lume inumană, în care arta devine antiartă, iar descoperirile ştiinţei sunt puse în răului, distrugerii aneantizării, depersonalizării, este un infern în care Răul cu multiplele sale faţete tronează cu un suveran dispreţ. A trăi într-o lume cvasisecularizată şi diformă, înseamnă a trăi murind clipă de clipă! Trăim din păcate într-un univers monstruos. Să pictez? Cui foloseşte? Un fotbalist sau un boxer incult, dar plin de bani, tupeu şi „fiţe” este mai preţuit decât un artist sau decât un om de ştiinţă. Frumos nu? Unde sunt vremurile Greciei antice sau ale Renaşterii? Sunt demult apuse. Să aşteptăm alte vremuri! Dar vor veni?
– Domnule Emil Caranica vă mulţumesc pentru dialogul neconvenţional şi sinceritatea răspunsurilor! La împlinirea frumoasei vârste de 45 de ani, vă doresc din partea mea şi a întregului colectiv redacţional, sănătate, inspiraţie în actul artistic şi mai mult optimism!