Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

EMIL CÂRCU, CEL DINTÂI MEDIC LA VLĂSINEŞTI

EMIL CÂRCU, CEL DINTÂI MEDIC LA VLĂSINEŞTI
Autor, prof. Gheorghe BURAC

„Oamenii se roagă zeilor să le dea sănătate fără să ştie că stă în puterea lor s-o menţină şi că,
luptând împotriva ei prin lipsă de măsură, o trădează prin goana lor după plăceri.”
( DEMOCRIT, fr. 234 )

„Multă vreme oamenii s-au rugat zeilor să le dea sănătate, dar când ştiinţa a descoperit şi medicina, a dat şi dreptul medicului să creadă că poate interveni şi modifica procesele patologice şi, dacă orice boală este şi o suferinţă a sufletului, acţiunea morală a acestuia a devenit indispensabilă, constituind încoronarea profesiunii lui” (Tudor Vianu, Dicţionar de maxime comentate, Ed. Ştiinţifică, 1971).

Ţările Române, însă, n-au avut şansa de a beneficia de prezenţa medicilor „în folosul marii populaţii”, decât foarte târziu. Înainte de 1800, la noi, „doftori” au fost doar pe la curţile boiereşti şi în oraşele mari, de obicei, străini aduşi din afara ţării. Abia în temeiul prevederilor Regulamentului Organic s-au luat o serie de măsuri pentru instituirea serviciului medical şi farmaceutic în ţara noastră. În acele împrejurări, a fost numit un „doftor” şi pentru departamentul Botoşani, care cuprindea şi Dorohoiul. În 1844, se menţionează un medic oficial şi la Ţinutul Dorohoi, care însă nu izbutea să vadă satele. „Despre asistenţa medicală în aşezările rurale din părţile noastre se poate vorbi şi mai târziu – după 1864 -, când ia fiinţă şi Arondismentul sanitar din Plasa Başeu, condus de un medic, care avea în grijă 13 comune ( printre care, probabil, şi Vlăsineşti). Medicul de plasă avea ca ajutoare o moaşă şi un „hultuitor” (agent sanitar) (Crâşmaru, Ortansa şi Aristotel, Drăguşeni – 500, Ed. „Glasul Bucovinei”, 1991, p. 98).

Nu avem însă nicio mărturie despre prezenţa acestora în satele din comuna Vlăsineşti. În schimb, oamenii mai în vârstă, pe care i-am prins în viaţă în primii mei ani de dascăl, îşi aminteau de „lecuitorii” locali care îi tratau pe cei suferinzi în vremea copilăriei lor. Este lesne de înţeles la ce cote se situa mortalitatea în această comună câtă vreme de sănătatea oamenilor „se ocupau” doar „vracii”.
Mureau „cu zile” oamenii. Tot „cu zile” mureau copiii la naştere sau în primul an de viaţă. Tusea, slăbiciunea din naştere (debilitatea) şi diareea ocupau mai bine de jumătate din cauzele de deces. Sărăcia, ignoranţa, analfabetismul explicau numai în parte starea mai sus prezentată, pentru că absenţa personalului sanitar era prima ei cauză.

La începutul secolului al XX-lea, Condica născuţilor menţionează la Vlăsineşti doar o moaşă, neştiutoare de carte, al cărei nume îl găsim şi în Anuarul statistic pentru anul 1925. Abia după război a venit în această comună o moaşă „adevărată”.

Al Doilea Război Mondial a adus şi mai multă sărăcie, foamete, deznădejde, morţi pe front şi invalizi, iar acestor dezastre le-a urmat încă o „bătaie a lui Dumnezeu”: epidemia de tifos, seceta şi foametea din anii 1946 – 1947. Consecinţele au fost cumplite. În acele împrejurări, a fost încadrat la Vlăsineşti primul agent sanitar. În lipsa unui local propriu, dispensarul funcţiona în diferite case particulare, deloc confortabile.

Şi, oricât de perseverente erau preocupările autorităţilor noii puteri instalate după război, de a construi, rândul dispensarului avea să să vină ceva mai târziu, în anii 1960 – 1962; până atunci, se construiseră, în timp record, cu aportul integral al populaţiei din comună, localul Şcolii din Miron Costin (în 1956), localul Căminului Cultural din Vlăsineşti (în 1957) şi era într-o avansată fază de realizare localul Şcolii din Sârbi.

Sosirea unui medic, repartizat la Dispensarul uman din comuna, încă fără local propriu, surpriză nesperată pentru autorităţile locale şi un adevărat dar dumnezeiesc pentru cele peste 4000 de suflete – atunci – din această comunitate. Imediat s-a găsit o locaţie mai bună pentru unitatea medicală, care urma să funcţioneze, în noile condiţii, cu o organigramă îmbunătăţită, şi, totodată, s-a reconsiderat decizia privind construcţia localului, atât de râvnit, pentru dispensar. Vlăsineştii se număra, astfel, din toamna anului 1958, printre cele dintâi comune din fostul raion Săveni, care avea un medic, primul ei medic, EMIL CÂRCU.

O notiţă autobiografică a domniei sale ne-a oferit principalele informaţii pentru rândurile ce urmează. Născut la 22 martie a zbuciumatului an 1933, în plină criză economică mondială, în comuna Rebrişoara din judeţul Bistriţa – Năsăud, o frumoasă localitate grănicerească, situată pe cursul râului Someşul Mare, în amonte de oraşul Năsăud, leagănul culturii româneşti din Transilvania, care i-a dat ţării pe Coşbuc şi Rebreanu, protagonistul acestor rânduri este fiul lui Nicolae şi Eugenia Cârcu, ţărani modeşti, omenoşi şi respectaţi de săteni, părinţi mândri şi de ceilalţi trei feciori mai mari: Onişor, ajuns general al armatei române, Ştefan, tehnician silvic şi Dumitru, inginer constructor.

Cel care avea să devină medic a urmat şcoala primară în satul natal, apoi a intrat ca bursier la Liceul Fundaţional Grăniceresc „George Coşbuc” din Năsăud, pe care l-a absolvit în anul 1952. Acest liceu este singurul liceu din lume care a dat 22 de academicieni. Tot în anul 1952, a intrat la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1958, ca medic generalist. La 15 Octombrie 1958, şi-a început activitatea de medic la Vlăsineşti. Cu o nedisimulată nostalgie, distinsul medic a evocat, nu demult, într-o împrejurare specială, câteva secvenţe ale debutului său în carieră: „În acea zi mohorâtă de toamnă… am fost adus la Vlăsineşti de către doctorul Puşcaşu, directorul Spitalului din Săveni, prezentat primarului şi, apoi, familiei Nicu şi Jeniţa Trufin, unde am poposit câteva zile; aceasta a fost prima mea gazdă. Mai mult aveam să stau la familia Mihai şi Tăluca Cricleviţ, lângă preotul satului, Luţuc. Temporar, am mai locuit la apreciatul învăţător Honciuc, pensionar şi director al Căminului cultura. Ultimele trei luni, am fost chiriaşul familiei Nicu şi Hareta Ariciuc…

Nicăieri şi niciunde, pe parcursul vieţii mele, nu am avut o amintire atât de vie şi plăcută despre ceva, ca despre cele trăite la Vlăsineşti. Aici mi-am început ucenicia de tămăduitor al suferinţelor umane, ajutat de nişte oameni de o înaltă ţinută etică şi spirituală. Îmi amintesc cu plăcere de familia preotului Luţuc, cu cei trei feciori: Petru, Paul şi Gheorghe, de învăţătorii Trufin, Lebădă şi toţi ceilalţi; cu profesorul Neculai Trufin am jucat fotbal în echipa Săveniului. Tot la Vlăsineşti, secretarul Sfatului Popular, Cricleviţ Ioan, mi-a oficiat cununia civilă, la căsătoria cu farmacista Mihalcea Georgeta din Săveni, fosta mea colegă de facultate, la Cluj. Şi acum sunt emoţionat de gestul lui moş Zaiţ, omul de serviciu de la Sfatul Popular, care, marcat de importanţa evenimentului, a adus o damigeană cu vin şi a spus cu simplitatea lui plină de măreţie: să ne îmbătăm cu domnul doctor al nostru! De asemenea, nu am uitat de familia domnului Faliboga, politician al vremii, a cărui soţie, Tincuţa, mi-a fost pacientă, iar noi doi comentam situaţia politică şi socială a ţării, în lungile nopţi de iarnă petrecute la Vlăsineşti; nici de minunaţii oameni Hareta şi Vasile Dascălu n-am uitat. După plecarea mea de – acolo, am corespondat, multă vreme, cu domnul Şologon A. Dumitru, care mă ţinea la curent cu evenimentele petrecute pe locurile care mi-au fost atât de dragi. Îi mulţumesc şi, dacă mai este în viaţă, îi urez multă sănătate lui, cât şi cunoscuţilor mei din Vlăsineşti, oameni de aleasă nobleţe, care m-au ajutat la formarea mea ca om şi, de ce nu, ca profesionist.”

La 1 ianuarie 1960, a fost transferat la Săveni, ca medic de circă, a fost apoi avansat în postul de medic şef de raion, mai târziu, director de spital şi, după specializare, a lucrat ca medic specialist obst.-ginecolog şi şef al Maternităţii din Săveni, până la plecarea definitivă din Moldova. Pentru meritele sale deosebite, în activitatea profesională şi obştească, autorităţile fostului raion Săveni i-au conferit Medalia „ A XXV-a Aniversare a Eliberării Patriei” şi de trei ori „Meritul sanitar”.

Cu un strălucit „palmares” la activ, după 13 ani de coabitare cu lumea de pe valea Başeului, în luna noiembrie a anului 1971, a fost transferat ca medic specialist la Maternitatea din municipiul Bistriţa, unde, după obţinerea gradului de medic primar, a devenit şeful respectivei unităţi spitaliceşti.
În anul 1998, a fost pensionat, dar a continuat să mai lucreze timp de încă trei ani, când s-a stabilit la Policlinica specială din Bistriţa, unde lucrează şi în prezent.

Medicul Emil Cârcu a rămas, pentru vlăsineşteni, în pofida retragerii sale atât de departe de aceste meleaguri, primul dintre cei care le-a înţeles şi le-a alinat suferinţele, cu pricepere, devotament şi multă răbdare, cel din al cărui veleat o părticică a trecut în viaţa pacienţilor săi.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5