Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

EMINESCU ÎN AMINTIREA BOTOŞĂNENILOR. ION PĂUN- PINCIO

 Primit pentru a fi publicat de la autor, Nicolae Iosub, 9 iul.2014.
Editor: Ion Istrate, 9 iul.2014.


EMINESCU ÎN AMINTIREA BOTOŞĂNENILOR

ION PĂUN- PINCIO

 

      Ion Păun-Pincio (1868-1894), poet şi publicist botoşănean, s-a născut la 17 august 1878, la Mi­hăi­leni-Botoşani. Tatăl său Alexandru Paun, a fost subprefect în judeţul Dorohoi. Mama sa se numea Maria Cozmiţă şi publicase o serie de articole în revistele din Bucovina.

Ion Păun începe şcoala primară la Mihăileni (1881) şi apoi Liceul la Pomârla, pe care îl continuă la Botoşani. Urmează, o perioadă, cursurile liceale la Iaşi şi apoi cursuri la clasa de declamaţiune de la conservatorul ieşean.

Ion Păun- Pincio începe să scrie primele versuri în anul 1888, pe care le publică în Revista Familia şi apoi în ,,Drepturile omului”, ,,Ilustraţiunea română” şi ,,Contemporanul”.

În anul 1892 se angajează telegrafist în Bucureşti, pentru a-şi putea câştiga existenţa.

Poetul face o călătorie în Italia şi îşi alege pseudonimul Pincio după numele unei grădini din Roma.

Este mutat cu serviciul la Brăila, apoi în comuna Piua Petrii, Ialomiţa. Îşi dă demisia şi se dedică ziaristicii. Colaborează la „Adevărul”, „Adevărul ilustrat”, „Arhiva”, „Evenimentul literar”, „Literatura şi ştiinţa”, „Munca”. Este atras de ideile socialiste şi articolele sale sunt sub impresia acestor idei.

Pentru câteva săptămâni este casier la o berărie a lui I. L. Caragiale dar nu poate face faţă muncii destul de grele şi unui program prelungit şi se retrage la Brăila, unde locuia mama şi sora sa.

Este redactor la revista „Lumea nouă”.

La 30 decembrie 1894, la vârsta de 26 ani, moare la Bucureşti în urma unei infecţii şi este înmormântat la cimitirul Bellu, fără ceremonie religioasă şi fără cruce, însoţit de câteva sute de muncitori şi de prietenii săi apropiaţi.

Ion Păun- Pincio a fost unul dintre scriitorii botoşăneni, colaborator la publicaţiile: „Contemporanul”, „Familia”, „Drepturile Omului”, „România li­terară “ şi la alte reviste socialiste.

A scris poezii de influenţă eminesciană: „Versuri şi proză”, „Ver­suri, proză, scrisori”, două volume apărute după moartea poetului, în anul 1896. Poeziile lui Pincio au un ton ,,melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii”.

Proza lui Ion Păun- Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi.

Fire sensibilă cu o dorinţă nemărginită de dreptate, I. P. Pincio s-a zbătut într-o situaţie materială grea, fapt ce-i va periclita sănătatea şi viaţa.

În 1948 este numit membru post-mor­tem al Academiei Române, la fel ca Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian.

Ion Păun –Pincio, elev la Liceul Laurian, se întâlneşte cu Mihai Eminescu la Botoşani, poetul venind de la Neamţ să- şi vadă surorile (Aglaia şi Harieta).

În primăvara anului 1887,  Mihai Eminescu vine la Bo­to­şani de la mănăstirea Neamţ, unde fusese internat aproape şase luni de zile. Ion Păun-Pincio se întâlneşte în oraş cu poetul, pe care-l descrie astfel:

„L-am văzut şi eu pentru întâia oară într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bă­descu.
         Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta.
         Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară.
Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac- deşi era cald- în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche.
Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plim­ba pe stradă, întovărăşit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mul. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el.
 Din când în când se opreau în faţa vreunei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau.
Dânsa era ca şi el naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce- era dulce şi privirea şi zâmbetul ei.
Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos.
Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav”. (Eminescu la Botoşani- I. P. Pincio).
Alte ori îl întâlneşte pe Eminescu rătăcind prin parcul Vârnav (azi ,,M. Eminescu”), asculta cântecele păsărilor, culegea cărăbuşi şi-i pu­nea în palmă până îşi luau zborul. Poetului îi plăcea natura şi parcul din Botoşani era locul lui preferat.
De multe l-a văzut pe Eminescu la Casa de Economii pentru a ridica di­fe­rite sume de bani, trimise de prietenii săi din ţară, care nu l-au uitat în acele mo­men­te grele din viaţa sa:,,Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul- îmbrăcat într-un palton terfelit ţi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului- se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înăuntru pentru a primi pare-mi- se, oarecare sumă de bani”. Din această descriere ne putem da seama de starea modestă şi lipsurile materiale ale poetului, uitat de cei care trebuiau să-l ajute. Banii strânşi cu listele de subscripţie nu puteau să-i asigure cele necesare traiului pentru el şi sora lui Harieta, deşi aceasta, asigura pe Cornelia Emilian din Iaşi că poetul era bine îngrijit
După moartea poetului şi a Harietei, I. P. Pincio observă cum în una din zile, pe strada Teatrului, sunt scoase la vânzare puţinele lu­cruri ce au aparţinut lui şi surorii sale: „…o canapea, vreo două so­fa­le şi niscaiva cărţi… aceste lucruri, toate vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut”:
„Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin
Dintr-un colţ pe-o sofa roşă eu în faţa lui privesc
Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genile-mi clipesc;
Lumânarea-i stânsă-n casă, somnu-i cald, molatec, lin”.

Amintirile lui Ion Păun- Pincio despre Mihai Eminescu, scrise în anul 1895, vin să ne aducă elemente noi despre starea lui Mihai Eminescu, în perioada şederii sale la Botoşani, 1887- 1888, perioadă grea din viaţa poetului, când acesta se lupta cu boala şi lipsurile materiale.

Pinciuc,by Iosub

Ion Păun- Pincio(1868-1894)      Plic special Ion Păun- Pincio realizat de dr. G. Mariţanu

 

 

BIBLIOGRAFIE:

1. Amintiri despre Eminescu– Editura ,,Viitorul românesc”, Bucureşti, 2000
2. Augustin Z.N.Pop-Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu– Bucureşti, 1962
3. Ion Păun- Pincio- Versuri, proză, scrisori– 1896

Ing. Nicolae Iosub

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Va apreciez articolul,util si bine conturat!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5