Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

EMINESCU PLÂNGE…

Primit pentru publicare: 13 Ian. 2020
Autor: Ciprian ANTOCHE, redactor șef  – Revista Luceafărul
Publicat: 13 Ian. 2020
© Ciprian Antoche, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

EMINESCU PLÂNGE…

Născut am fost din patimi în lunile de iarnă
Sub clar de lună lucie ce stele vru să cearnă,
Un tril de paseri negre cântata-mi căpătâi
De-am inspirat o moarte la ceasul cel dintâi.

Dovadă de dorință de-a fi primit în lume
A cam lipsit din semeni, n-oi ști nicicând anume
De ce născut în obște, plivit din rădăcină
Închis mi-i orizontul purtând asupra-mi vină.

Descătușat de lacrimi îmi frâng calea prin viață
Să pot a-mi crește mintea și-o singură speranță
De a-mi purta picioare cu mentor doar pe mine
Stând vertical sub fulger, descoperind ce-i bine.

Din laterale părți, din față și din spate
Vrăjmași aproape mie, îmi tot vorbesc din carte
O carte ce-au uitat-o și chiar de au cetit-o
N-o pot a-mi povesti-o și astfel au pitit-o.

N-au dram de cult în simțuri și mintea greu le geme
Se cred mai mari în viață, născuți-fiind mai devreme
Cu toți formează-o șleatcă ce-și plâng în pumni de milă
Iar cel ce știe carte le cam provoacă silă.

Inopinat din toate, cu vină mă acuză
Nu lasă loc de replici, dreptatea nu-i o scuză
Prin drum cu colb și ceață răzbat printre ciulini
Corect mă cresc prin viață și-mi sunt rărunchii plini…

De suflu, de căință, oftat din greu apasă
Mișcat adânc în trupu-mi mă simt ca într-o plasă,
Cuprins de neputere și tot sărac lipit
Căci uneori mirare-i de cum nu am murit.

Adun prin neputință din vrafuri strâns legate
Idei lângă idee și carte lângă carte
Să pot scăpa aievea din breasla cea din turmă,
Să-mi cat menirea singur, să nu privesc în urmă.

Colind popoare multe, tot singur, doar cu mine
Adulmec noi științe din alte minți mai pline,
Îmi las soroc ales în urmă să se-nchege
Mă nasc din nou din oameni ce vor a mă-nțelege.

Descopăr iar iubirea, demult cam prea uitată
Tânjesc spre toate-n viață, chiar om, chiar soț, chiar tată
Valori din alte timpuri îmi dau speranțe nalte
Dar chip de înger pașnic se luptă să mă salte.

Ajung să văd blândețea, iubirea și alinul
Să uit amărăciunea, necazul și suspinul
Întorc spatele-n tihnă spre viața ce-am avut
Respir un aer proaspăt prin noul început.

Mai plâng în sine singur, închis și amărât
Fiind conștient de chinul și obștea ce-am târât,
De sus, din alte culme, mă rog în gând, voit
Să-i înțeleagă alții că eu nu mi-am dorit.

Noi nu ne naștem viață s-o trecem fără rost
Nici să forțăm deșteptul să creadă că e prost,
Deținem o suflare ce viu ne ține plinul
Să creștem mult în minte de-a ne crea destinul.

Acelor ce-mi stimară umila mea prezență
Mă-nchin în fața voastră, prelungă reverență!
Iar celor ce de mine n-au încăput pe Glie
Un bine vă doresc în draga-mi Românie!

O cinste Țară Mamă că tot m-ai suportat
Atât amar de vreme ce stima ți-am luptat,
Iar ție, Botoșani, alean ce n-am pierdut
O cinste și-o onoare că-n sânu-ți m-ai născut.