Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

EPISTOLARUL ROMÂNESC (10) ,,O petală de garoafă galbenă’’

EPISTOLARUL ROMÂNESC
10. ,,O petală de garoafă galbenă’’
Autor, Dumtiru LAVRIC

Ciprian Porumbescu este unul din puţinii epistolieri români care îşi declară deschis disponibilitatea şi plăcerea de a practica această modalitate de comunicare, stabilind şi baza psihologică ce o face necesară. ,,Făcând abstracţie că eu scriu cu plăcere scrisori – i se mărturisea în 1881 pictorului Epaminonda Bucevschi – şi că scriu mai cu plăcere decît vorbesc, mai intervine pe lângă aceasta şi o anumită nevoie să-mi descarc sufletul faţă de acela pe care nu l-am văzut de multă vreme şi cu care nu am stat de mult în legătură ca să-i comunic un noian de ştiri şi să-mi răcoresc astfel inima ce mă apasă.’’ Nevoia comunicării epistolare este cu atât mai mare cu cât a fost perioade întregi separat de cei dragi – tatăl Iraclie, sora Marioara (Marica), fratele Ştefan, iubita Berta Gorgon, de colegii din cadrul societăţilor Arboroasa (Cernăuţi) şi România Jună (Viena), de prietenii braşoveni de la Societatea de gimnastică şi cântare. Situaţia amintită îi impune şi o strategie de comunicare ce implică supunerea la orizontul de aşteptare pe care îl intuieşte la destinatar şi pe care îl protejează printr-o atentă selecţie a informaţiei, adecvarea limbajului la specificul situaţiei de comunicare şi la esenţa raportului expeditor – destinatar, inclusiv ajustarea dimensiunilor textelor epistolare ce tind să se reverse în nesfârşite efluvii specifice oralităţii; se adaugă elemente ale regiei de comunicare capabile să întărească funcţia de control a canalului: ,,Când scrii adresa mea – îi precizează din Viena surorii sale – , să pui totdeauna ambele nume, Golemb şi Porumbescu, pentru ca factorii să se poată obişnui cu ele.’’
Către familia rămasă la Stupca expediază numeroase epistole din Cernăuţi, Viena, Braşov, Nervi. În perioada cernăuţeană, pune accent pe efortul de a studia, proiectând o poză a tânărului romantic izolat între misterioase tomuri, la modul în care Eminescu îl imaginase pe Dan/ Dionis: ,,Eu tocesc, că-mi ies ochii din cap. Ai avea o mare bucurie dacă ai vizita pe fratele tău într-o după-amiază foarte călduroasă, în cămaşă şi pantaloni, desculţ, în cap cu scufia de blană de pisică, într-un morman de cărţi şi hârtii, ca un al doilea Arhimede, sau ca un rabin savant.’’ Stagiul vienez de 16 luni îl impresionează prin noutatea boemei şi latura artistică (,,Vreau să vă comunic că locuiesc foarte elegant. Bucevschi este foarte bine aranjat, are mobilă frumoasă şi o mulţime de bibelouri luxoase şi apoi tablouri frumoase, abia aici constaţi ce talent mare posedă omul acesta. În colţuri se află o mulţime de modele – între altele o figură în mărime naturală învelită în pânză, căreia poţi să-i dai poziţiile cele mai variate, şi de care mă sperii totdeauna când trec pe lângă ea.’’), particularităţi ale psihologiei feminine (,,Sunt foarte multe fete frumoase aici, însă cele mai multe sunt morocănoase şi reci.’’) şi, mai ales, prin peisajul citadin pe care îl desfăşoară marea metropolă imperială:
,,La 7 scularea; la 7 ½ iau cafeaua – ştii tu, o cafea «soarbe fără grijă; e slabă, dar multă», dar m-am obişnuit cu ea şi-mi place grozav şi ceea ce e bine, mi se dă o oală întreagă din această licoare divină, împreună cu o Schusterleibe (un fel de franzelă mai mărişoară) astfel că mănânc pe săturate. După cafea cânt la pian. (…)
Ce-am vrut să spun? Ei drace, afară ninge de-ţi saltă inima de bucurie, dar nu tuturora, căci în odăiţa mea este, cum s-ar spune, cam umbră; gazdele mele s-au culcat, iar eu singur nu pot să-mi fac foc, căci n-am surcele şi blestemaţii de cărbuni nu vor să ardă aşa, cu una cu două. (…) Acum ceva despre conservator. Când ajungi la etajul 2, în coridor – tot aranjamentul este foarte elegant, cu covoare, ca să nu se facă zgomot – deci, când ajungi sus, ai impresia că eşti în altă lume; aici auzi un pian, dincolo – viori, colo – canto, aici – trompete, aici trilurile unei fete, dincolo – gânguritul unui tenor îndrăgostit, cineva trage cu arcuşul sunete atât de dulci, tăiate dintr-odată de o trâmbiţă disperată, ca şi cum ar suna pentru Judecata de Apoi; în toate colţurile se zdrăngăne la pian; îţi spun sincer te crezi ca nebun!
Dar cum mai cântă toţi! Dacă te apropii de o uşă şi asculţi – e ceva splendid – peste tot concerte, peste tot muzică desăvârşită! (…) La ora 2 deci, am plecat la masă; am condus-o din nou pe Mina Hauber a mea până la Podul Elisabeta; i-am dorit «poftă bună» şi ne-am despărţit spunându-ne «la revedere». Aceasta este o fată din clasa de pian şi canto, care cântă minunat la pian şi din gură şi nu este deloc urâtă, mie îmi place pentru că poartă părul împletit în două cozi, e zveltă, blondă şi sinceră. Încolo nu-i nimic de capul ei. (…) Cu Mina, de exemplu, am fost azi abia pentru a doua oară împreună, sunt însă cu ea familiar ca şi cu tine, discutăm în mod absolut degajat între noi – bineînţeles numai despre muzică – facem glume proaste pe socoteala profesorilor noştri etc., însă nici nu ne trece prin cap să ne facem gânduri din faptul că ea e fată şi eu băiat sau, poate, să ne întrebăm cum ne cheamă – aşa ceva nu există. (…) Iată, ăsta e romanul meu cu Mina Hauber, mai simplu nici că se poate – deci nu trebuie să fii îngrijorată de frăţiorul tău! (…)
Da, la noi ninge cum se cade – dar, crezi tu, oamenii lasă zăpada în pace ca să se facă o pârtie bună de sanie, ca să te poţi da cu săniuţa puţin? Dar de unde! Se curăţă tot până la ultimul fulg şi se aruncă în canalul Viena şi în canalul Dunării. Au nişte pluguri de zăpadă – pe un suport mare, vreo 20-30 lopăţele pe două rânduri – la acestea înhamă câte patru cai, zăpada se adună în grămezi, pe care le cară apoi căruţe imense.’’
Cu Braşovul, are Ciprian Porumbescu legături epistolare încă din 1874 când îi scrie, în stil apăsat latinizant şi sub semnătura C. Golombiovschi, teolog lui G. Bariţiu în vederea unui ajutor financiar pentru a-şi putea continua studiile muzicale la Viena: ,,Apasandu-me un doru nespusu pe care din cauza miseriei ce mă apase nu-lu potu împlini, şi anume dorulu de a me perfecţiona în arta frumoase a musicei instrumentale spre care am una aplecare aşa de mare anca din frageda-mi pruncie, am adus-o la un punctu, care a-mi insufla coragiulu de a nu fi cu nepasare, avendu un talentu deosebitu fatia cu densa’’ – agăugînd rugămintea ,,ca să-mi daţi unu consiliu parintescu, prin care modu aşiu putea fi provediatu cu una subvenţiune spre a poté continua desvoltarea artei acestia în ver un conservatoriu din capitalele Austriei, fiindu oaresi cand şi naciunei noastre de folosu.’’
Cu profesorul braşovean Lazăr Nastasi care îi va rămâne apropiat sufleteşte până în ultima clipă a scurtei sale vieţi. Porumbescu poartă o intensă corespondenţă în 1880 prezentându-şi posibilităţile dar şi reticenţele: ,,Eu sunt teolog gr. or. absolvat cu examene de stat (cu excelenţă); în anul acesta finesc filosofia (ca absolutoriu); pe lângă noţiunile mele muzicale, nu aş putea să capăt un post de profesor de muzică în Braşov? De mi s-ar oferi vre-un angajament convenabil, mai că l-aş primi. (…) Am primit cu plăcere deosebită epistola D-tale în care-mi daţi desluşirile necesare despre postul de profesor de muzică din Braşov. Vă mulţumesc sincer.
Nu ştiu însă dacă-l voi putea ocupa în acel mod, cum mi-l descrii D-ta. Neştiind eu atâta clavir, ca să pot da ore, venitul în această privinţă e aşadar nul. Ce priveşte conducerea Reuniunii de cântare, încă nu ştiu dacă voi putea lua asupra mea, auzind că publicul braşovean este foarte pretenţios şi îngâmfat…’’ Despre aceleaşi intenţii scrie în anul următor către Marica la Stupca (,,Am primit o scrisoare de la Nastasi din Braşov, în care îmi scrie că la toamnă se eliberează un post de profesor la liceul lor pentru germană şi istorie, şi eu să-l cer, că-l primesc sigur, deoarece pot preda şi muzica. N-ar fi rău, nu-i aşa?’’) şi către prietenul Epaminonda la Cernăuţi: ,,Mă duc la toamnă la Braşov şi îi voi învăţa pe oamenii de acolo să cânte. De-mi va merge bine, nu ştiu, dar în orice caz mai bine ca la Viena…’’ Anul 1882 îl află deplin familiarizat cu atmosfera oraşului transilvan şi pregătit să împărtăşească celor de acasă diverse şi amănunţite impresii despre o nuntă la Dîrste (,,Nunul mare este un ţăran, iar nuna soţia lui. Muzicanţii cântă bucăţi româneşti, lumea stă la mese şi mănâncă, unde? În grădină – sub pomi – sunt aşezate mese lungi, frumos acoperite; la acestea stau toţi, curat îmbrăcaţi, femeile în rochii de mătase, toate, cu acele ştergare fine în jurul capului, pieptăraşe strânse pe corp, de mătase sau catifea, cu salbe etc.
Dar fetele? – Fetele?
Nu există. Fetele nu merg la nunţi, asta nu se cuvine. Numai bărbaţi şi femei.’’) sau despre o excursie pe Postăvarul: ,,Mă dureau a doua zi picioarele că de-abia le mai ridicam. Astăzi însă nu-mi e nimic şi trebuie să-ţi spun că din început îmi era frică să fac partida, căci credeam că poate n-o să mai pot sui aşa sus, dar din contră mă simt atât de bine – parcă-s cu totul alt om, nu tuşesc deloc, sunt gras la faţă de se miră toţi de mine, numai pârlit îs ca un ţigan.’’ În aceeaşi perioadă are bucuria de a participa la marea reuniune corală de la Chizătău, despre care scrie entuziasmat atât tatălui (,,Şi într-adevăr mă duc la Chizătău. Ieri a decis comitetul reuniunii noastre de cântări să mă trimită ca delegat din partea ei şi să-mi dea un ajutor de 25 fl.’’) cât şi surorii: ,,Când se urcă primul cor, cel din Belinţ, se făcu o tăcere adâncă. Toţi se uitau cu drag la voiniceştile staturi ale plugarilor noştri şi la costumele lor albe ca zăpada. Era ceva încântător când vedeai pe aceşti români, luaţi de la coarnele plugului, aşezaţi acum în semicerc şi ţinând cu siguranţă notele în mână… Iată că dirijorul cu opinci şi cu cămeşă lungă ridică braţul său bine făcut şi ajutat de un simplu flaut dă tonul şi tactul necesar. El urmăreşte cu atenţie vocile ce răsună cu putere şi, la caz de lipsă, mai dă ajutor într-o parte sau în alta. Mă văd silit a constata că producţia ţăranilor a întrecut orice aşteptare. Corurile lor sunt nişte instituţii pe baze solide, care pot servi în orice loc spre fala neamului românesc.’’ O lună mai târziu însă, Ciprian îşi anunţă tatăl că boala îl obligă să plece în Italia înainte de venirea iernii: ,,De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-am să mor aşa curând, cu toate acestea situaţia sănătăţii mele prezente e lucru periculos, sau cel puţin dăunător să intru în iarnă. Eu acestea toate nu le-am observat – doar alţii străini – şi se vede că acum la concert s-ar fi precugetat oamenii, văzându-mă că tot sunt de folos naţiunii şi dorind ca să trăiesc şi să lucrez cât mai mult, s-au vorbit ei între ei să mă trimită peste iarnă în Italia. (…) Spre a evita pentru viitor boli mai grele şi (…) spre a întări plămânii şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, de aceea mai bine acuma să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-ar mai folosi la nimic.’’ În noiembrie devine deja nerăbdător (,,Îmi face semn deja frumoasa Veneţie, cu gondolierii ei ce cântă şi văd vârfurile turnurilor domului din Milano; simt deja răsuflarea caldă a celestei riviere…’’), grăbeşte pregătirile de plecare (,,Afacerile mele mi le-am pus toate în ordine. Efectele şi notele mele – mai ales partiturile mele scumpe – le-am semnificat într-un registru, care, împreună cu cheia de la ladă, l-am predat amicului meu Nastasi. (…) În scurt toate le-am regulat şi le-am pus în ordine după cum am ştiut că ar fi mai ibine. Acestea le-am făcut şi vă scriu şi d-voastră de aceea, căci omul nu ştie ce-l poate ajunge pe o călătorie atât de mare.’’) şi scrie Maricăi cu un sentiment de profundă nelinişte: ,,Eu plec, şi, ştie Dumnezeu, sunt îngrijorat de moarte. Cine ştie dacă eu mă mai…
Cântă la pian compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, unică şi scumpă soră, voi ţine mult la tine până la moarte, plin de dragoste şi de credinţă. Salută şi sărută din parte-mi de multe mii de ori pe bunul şi scumpul meu Ştefan şi pe Laura.’’ La 15 noiembrie se desparte emoţionat de prietenii braşoveni (,,Eram mişcat, şi, cât îs de bătrân, îmi sta lacrimile-n ochi ca la un mucos de şapte ani.’’), spre destinaţie scrie acasă din Triest (Prea scumpe tată! Prea scumpă soră!), din Bella Venezia (Scumpul meu părinte! Scumpa mea soră!) şi Genova, apoi din Nervi la 23 noiembrie (,,Am venit aici să-mi recâştig pierduta-mi sănătate şi sper, că după auspiciile care mi se arată, o s-o şi recâştig.’’) unde la începutul lui decembrie primeşte şi vioara: ,,Vioara mea e aici de ieri, am o bucurie irezistibilă. Pianistul cântă foarte bine. Oaspeţii sunt foarte entuziasmaţi de felul meu de a cânta. (…) Sunt sănătos.’’ Peste doar două săptămâni, ultima afirmaţie este contrazisă brutal de evoluţia galopantă a bolii:
,,Astăzi cu părere de rău nu pot să-ţi comunic nimic îmbucurător, şi prin aceasta cred că nu te voi nelinişti nici pe tine şi nici pe tata, deoarece sunteţi deja lămuriţi asupra stării mele. (…) Ce vreţi, eu sunt o haină veche şi defectă pe care trebuie să o cârpeşti în orice clipă pentru ca să o poţi încă îmbrăca. Şi aşa cârpesc şi eu bietul meu trup, atât cât se va mai putea. Chiar când cred că acuma este totul bine, atunci se rupe la vreun colţ şi apoi pune-te din nou pe cârpit. (…) Tuşesc oribil şi uneori chiar cu sânge.’’ Înaintea acestei scrisori semnate Fratele tău Ciprian – O petală de garoafă galbenă, îşi destăinuise către Ştefan sfâşietorul sentiment al dezrădăcinării: ,,O, fericitule, de 2 şi 3 ori fericitule! Cum te invidiez pentru viaţa ta paradisiacă. Ce născocire mizerabilă este felul meu de viaţă în comparaţie cu felul tău natural. O, Doamne şi ce important e că eşti la noi acasă. Eu am avut încă din copilărie – tu nu mai puţin – o antipatie de neînvins întotdeauna contra străinătăţii (…). Eram legat cu atâta duioşie şi dragoste faţă de patria mea, de casa mea părintească, că îmi cădea totdeauna greu să mă îndepărtez de ea, chiar pentru scurtă vreme…’’ Ultima scrisoare din decembrie 1882 – una a dorului şi nostalgiei, este semnul unei absenţe, cântec de lebădă adresat deja unei memorii îndurerate: ,,Eu am expediat astăzi şi pachetul cu cadouri… desigur că va sosi prea târziu – dar, spre regretul meu, n-am putut mai devreme din cauza bolii mele. Mi-a părut destul de rău. Aş fi vrut să mă închid şi pe mine în pachet pentru a putea petrece seara de Crăciun acasă la noi. O, ce unică în felul ei e seara de Crăciun (…). Scrisoarea aceasta va sosi desigur în seara de Ajun sau poate deja cu o zi înainte, de aceea eu vă rog – vor fi poate şi Laura şi Ştefan acasă – şi ca să nu lipsesc nici eu din mijlocul vostru – puneţi această scrisoare pe masă undeva şi în faţa ei puneţi o plăcintuţă. aşa ca şi cum aş fi eu de faţă şi când veţi ciocni paharele, turnaţi şi pentru mine un pahar şi ciocniţi şi cu mine, iar Marica să ia porţie dublă de grâu fiert, una pentru ea şi una pentru mine.” La mijlocul lui februarie ’83 se pregăteşte de reîntoarcerea la origini: ia cu sine o fotografie( „Cu toate că-s calic, înaintea călătoriei mele, şi-mi trebuie fiecare crăiţar, totuşi mi-am conces luxul de a mă fotografia astăzi la Genua, spre suvenire că am fost în Italia, cu atât mai mult căci arăt foarte bine şi Dumnezeu ştie de voi mai arăta aşa de bine.”) şi se lasă călăuzit de dorul care îi nutrise şi nemuritoarea Baladă: „O! nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc o dată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văd prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate.”
La 1 martie ajunge la casa părintească unde va mai trăi până la începutul lunii iunie…
Semnele fatalei boli care îl va secera înainte de a împliniri 29 de ani sunt prezente în corespondenţa celui care semna Cyprian încă din 1875 (,,Sunt sănătos, dar am un guturai zdravăn. De când cânt la pian orice necesitate de distracţie mi se pare inutilă.’’) şi se repetă în 1876: ,,Am un guturai grozav şi tuse. Acum am primit de la Dr. Volcinski prafuri, poate mă voi îndrepta puţin.’’ În noiembrie 1877 este arestat de autorităţile imperiale (,,Eu îl ajutam – mărturiseşte Marica într-o scrisoare – căci îi tremurau mâinile şi, după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul tată bătrân şi cu mine, care nu-mi puteam astâmpăra plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească.’’) şi după 11 săptămâni de detenţie, iese din închisoare bolnav de tuberculoză. În 1881 se arată complet răvăşit trupeşte şi sufleteşte într-o epistolă către un prieten, pe care o încheie cu o formulă a disperării – Te salut din toată inima, bietul şi bolnavul tău, C. G. Porumbescu nimic: ,,Numai Dumnezeu ştie cum privesc eu la zilele care vor să vină, cu atât mai mult, cu cât pe lângă toate celelalte, sunt acum şi bolnav. De trei zile tuşesc cu sânge şi numai prin bunătatea unui prieten, care mi-a obţinut pe numele lui un certificat de la Asociaţia bolnavilor, sunt atât de fericit de a beneficia de tratament medical gratuit şi de medicamente gratuite. Îţi vine să înnebuneşti atunci la gândul că te urmăreşte o nenorocire ce îşi continuă drumul fără să se mai sfârşească. Medicul mi-a interzis orice supărare, iritare şi grijă, în mod serios. (…) El spune că mi-a plesnit o arteră la plămâni, nu din cauza unui defect organic, ci ca urmare a unor afecţiuni psihice şi în special din cauza unor stări sufleteşti foarte zguduitoare, care au avut o influenţă atât de puternică asupra mea.’’ În acelaşi an, aceleaşi simptome le observă şi la fratele său Ştefan şi le comunică îngrijorat scumpului părinte pe care se străduieşte să-l îmbărbăteze: ,,Pe cât cunosc eu constituţia lui, şi pe cât am putut cunoaşte progresul morbului său, pe timpul petrecerii mele acasă, sunt de ferma părere că Ştefan, după un scurt timp de retragere şi odihnă, cu puţin ajutor medical, se va restaura cât mai bine. (…) Plămânul stâng în partea de sus e atacat şi e foarte potrivit a-l trimite pe Ştefan la Gleichenberg ca de timpuriu să se poată evita pericolul unei tuberculoze.’’ Despre evoluţia propriei sale boli din perioada când s-a aflat la Braşov, manifestată reticenţă în a furniza amănunte care să neliniştească la extrem pe cei de acasă, rar spune lucrurilor pe nume (,,Trebuie odată să fac ceva până ce încă nu e prea târziu, ca să mă întremez pentru ocupaţiile mele multiple şi diferite. Nu e vorbă, că pe deplin nu poţi nici odată să te faci bine, dar oamenii cu constituţia mea trebuie să cârpească necontenit şi-şi cară zilele celea ca roata cea scârţâitoare’’) şi aceasta se întâmplă mai ales după plecarea în Italia: ,,Starea sănătăţii mele la Braşov nu v-am descris-o spunând adevărul. Nu v-ar fi folosit la nimic, v-aţi fi speriat îngrozitor şi eu tot nu m-aş fi însănătoşit…’’ După ce revine la Stupca, năruirea oricărei speranţe este evidentă şi fratelui Nastasi de la Braşov îi încredinţează în martie 1883 întreaga sa disperare: ,,Trei săptămâni sunt astăzi, că m-am întors din Italia acasă, şi din momentul acela zac necontenit în pat, tuşind şi neputându-mă reculege… Diferenţa grozavă între clima italiană şi cea de aici, lipsa de aer proaspăt cald, mă fac să pierd aproape tot ce cu atâtea greutăţi mi-am câştigat în Italia. Medicul vine, medicul se duce şi numai atâta mângâiere îmi dă, că dacă o să se facă mai cald şi mie o să-mi fie mai bine. (…) Ce voi face eu mai târziu, în caz că să mai trăiesc, nu ştiu încă.’’
Desigur, structura somato-psihică a lui Porumbescu a fost grav afectată şi de un acut sentiment al singurătăţii – generat de părăsirea topos-ului matriceal – şi de înclinaţia sa spre boemă, înclinaţie manifestată pe fondul precarităţii mijloacelor de existenţă. În decembrie 1879 primeşte de la sora rămasă la Stupca… cârnaţi şi un bucheţel de floricele – prilej de superlative efuziuni sufleteşti:
,,Au fost într-adevăr două zile de sărbătoare ieri şi azi, cârnaţi cu varză acră – delicios!
Dumnezeu să-ţi dea sănătate, surioară, şi cârnaţi de două ori mai lungi şi o tobă mare cât pustiul Saharei! Gazda mea a fost atât de amabilă să mi-i prăjească şi mi-a dat şi o farfurie de varză, îţi închipui ce trai a fost pe mine!
Şi pentru buchet îţi mulţumesc. Mă vei crede, dacă îţi spun, că mai am şi buchetul precedent în pahar şi că este încă destul de frumos? Bietele floricele se ţin cât pot, ca şi cum ar şti cât mi-e dor de casă, şi-mi povestesc zilnic despre frumuseţea sătucului nostru, de splendoarea grădiniţei noastre şi de drăgălăşenia căsuţei noastre, cu duioşie mă uit atunci la ele, le miros şi le sărut şi trimit o mie de salutări celor dragi.
Am primit şi scrisoarea de la tata. Îţi mulţumesc, dragă soră, foarte mult pentru cele trimise, şi nu mă uita nici de Crăciun, cu ceva bun.’’
Sărăcia o semnalase însă mai direct părintelui său în luna anterioară, elogiind binefacerile unui mic dejun (,,Astăzi înainte de ce căpătasem pachetul, am luat de la doamna mea de casă, o cafea, şi oi să capăt în toată ziua mea. Plătesc numai câte 10 cr. pe zi. Nu vă puteţi închipui ce binefacere e aceea dacă poţi bea dimineaţa o cafea cu o franzelă. De abia acum cunosc diferenţa între o dimineaţă cu dejun şi una fără dejun.’’), către soră fiind mai discret, învăluind realitatea în nostalgii fraterne (,,Îţi închin afecţiunea mea nespus de mare de frate, fără nici o rezervă sau şovăială, ce este destinată surorii mele, care este mândria mea.
Îţi trimit câteva nimicuri ce le-am găsit cu mijloacele mele reduse, şi mă voi bucura dacă au să-ţi facă plăcere, însă nu trebuie să-mi mulţumeşti.
Mi-am propus să-ţi scriu astăzi foarte mult, însă nu ştiu dacă va fi posibil, după cum ai să constaţi din scrisul meu, în casă este foarte frig, afară ninge şi degetele mele au îngheţat de tot. Cărbunii mei şi ai gazdei s-au terminat, noi nu ne-am gândit că mai poate reînvia iarna.’’) sau în consideraţii foarte generale despre condiţia străinului:
,,Te simţi atât de străin, de singur, departe în ţară străină, între oameni necunoscuţi. Nimeni nu se uită la tine, nimeni nu se singhiseşte de noi.’’
În vara lui 1881 sărăcia lui Porumbescu atinge punctul critic: are datorii, îşi amanetează unele bunuri, solicită un împrumut prietenului Epaminonda aflat la Cernăuţi (,,Mă adresez când îmi merge prost totdeauna la d-ta, şi de obicei, am avut totdeauna norocul şi mângâierea să plec de la d-ta liniştit. D-ta ştii că îmi merge prost. D-ta puteai să ştii că mi-a mers şi mai prost, adeseori până la desperare, dar trebuie să trăieşti să termini ce ai început. N-am multe datorii, dar prea mult pentru a le putea plăti în condiţiile de azi. (…) Dar păcatele vechi, acelea sunt greu de îndreptat. Înţeleg prin aceasta bonurile de la Muntele de pietate, vai acelea mă sufocă! S-a dus totul… haina, pantalonii, ceasul, inelul etc., nespus de multe obiecte pe care trebuie să le scot acuma.
Prea onorate şi scumpe domn Bucevschi, ajută-mă. (…) Nu mai pot avea nici măcar pentru spezele de călătorie vre-o pretenţie de la tata, deoarece acum are atât de mari cheltuieli cu fratele şi sora mea. Te rog, te rog mult, fă ceva pentru mine. Ai fost totdeauna aşa de bun cu mine şi te rog să fii şi acum.’’), nu are bani pentru călătoria de la Viena la Stupca (,,O, Doamne, cât de mult aş vrea să vin la voi, dragă soră, eu nu ţi-am scris niciodată acasă, ca să nu mă plâng fără rost şi ca să nu prindă tata scrisorile – dar trebuie să-ţi spun acum, că-mi merge mizerabil – sunt bucuros dacă am în fiecare zi un gulaş ori o pereche de cârnăciori de mâncare. Azi n-am nimic! Pe credit nu mai vreau să iau nimic…’’) şi nici măcar pentru timbre: ,,Nu te supăra că n-am francat scrisoarea, însă zău «nima groşa».’’
Pe acest fond îşi intensifică eforturile de a se stabili la Braşov unde soseşte în noiembrie 1881 cu speranţa de a-şi valorifica pe măsură talentul şi creaţia. În 1875, Comitetul societăţii academice Arboroasa îl numise regens-chori, în 1879 Golembiovschi – Porumbescu, student filosofie expedia Reuniunii de gimnastică şi cântare din Braşov o compoziţie pentru care solicita o recompensă de 15 florinţi: ,,În caz să vă fie preţul acesta prea mare, rog a-mi trimite notele îndărăpt.
De-mi va concede timpul şi veţi avea trebuinţă, vă voi mai trimite ceva.’’
În februarie 1882 i se reprezintă în acelaşi oraş opereta Crai Nou. În febra repetiţiilor, îi scrie tatălui său: ,,Opereta mea merge deja foarte bine. De luni începem probele pe scenă şi de duminică, acuma în două săptămâni, o reprezentăm. Publicul e deja foarte nerăbdător şi nu mai poate aştepta ziua reprezentaţiei. Interesul e atât de mare, încât oamenii care la început priveau întreprinderea mea cu compătimire, auzind de proiectul meu, acum manifestează zelul cel mai călduros pentru cauză. De o să succeadă bine, o vom da de 3 ori. De 2 ori pentru scopuri filantropice, a 3-a oară în beneficiul meu.’’ După prima reprezentaţie îi scrie aceluiaşi, Marica, venită şi ea la Braşov – dând glas unei dureroase bucurii: ,,Prea scumpul meu tată. E ora 10:30. Chiar acum am sosit cu Ciprian de la reprezentaţie, el s-a culcat, pentru că e obosit şi nervos, iar eu m-am aşezat la masa de scris şi vreau să vă scriu încă astă-seară şi să vă descriu această seară înălţătoare. Îmi lipsesc cuvintele, prea scumpul meu tată, ca să-ţi pot descrie tot ce se petrece în sufletul meu, jubilare, bucurie, entuziasm şi pe lângă asta îmi curg lacrimile, deoarece toate s-au amestecat în inima mea, durere, jubilare şi bucurie!’’ După a doua reprezentaţie scrie la Stupca însuşi compozitorul – cu sentimentul deplin al împlinirii în cea mai reprezentativă creaţie a sa: ,,Şi astăzi – astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm şi căldură, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi a ostenelilor mele până acum mai mare decât cum am aflat-o acum? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor, mi-am câştigat simpatiile acelor oameni cu care am să trăiesc împreună. Şi poate să fie un câştig mai preţuit, mai îmbucurător de cât acesta?’’
La 27 februarie 1882, visul realizării prin creaţie se împlinise! Nu la fel se va întâmpla şi cu visul împlinirii prin iubire…
Privitor la studenţia vieneză a lui Ciprian, Berta scria unei prietene: ,,Spune-i lui Ciprian că eu cunosc viaţa pe care a dus-o la Viena, ah! nu pot să-l cruţ de loc.’’ Cel incriminat în acest fel revenea în iulie 1880 la Stupca ca absolvent al unui an de conservator şi posesor al Absolutoriului în filozofie; Berta refuză să-l întâlnească. Ciprian încercă reluarea unei legături epistolare: ,,Şi chiar dacă ai arunca asupra mea, stimată domnişoară, reproşul de laşitate şi de comportare comună – Fie! – primeşte asigurarea că am luptat îndelung, foarte îndelung şi greu cu mine însumi, până am purces la această hotărâre de a-ţi scrie.
Că te iubesc, scumpă domnişoară, permite-mi pentru prima şi ultima oară acest cuvânt, desigur că nu ţi-a scăpat; eu am ştiut atât de rău să tăinuiesc aceasta. Numai un lucru vreau să adaug: că te iubesc infinit de mult, că te ador, că eşti viaţa mea, tot ce am pe lume. (…) De când te-am văzut, m-a cuprins acel sentiment nespus de fericire căruia i-am dat amprenta sublimului, fără să ştii. D-ta ai devenit idealul gândurilor, dorinţelor şi speranţelor mele, şi cuprins de adâncă sfinţenie, mă apropii timid şi şovăind de D-ta, ca să te întreb dacă voieşti să-l realizezi şi să-mi fii soţie. (…)
Şi acum, nu mai vreau să prelungesc o lectură poate chinuitoare şi neplăcută pentru D-ta, şi închei cu rugămintea insistentă să mă ierţi dacă te-am supărat sau ofensat în cordialitatea D-tale obişnuită, şi să faci să-mi parvină răspunsul D-tale pe adresa surorii mele (pentru a evita eventuale bârfeli neplăcute).’’
Răspunsul întârziind să parvină, Cyprian se adresează – la fel de protocolar – instanţei materne, cu cererea oficială de căsătorie:
,,Cer mâna D-şoarei Berta. Aceasta sună aşa de curios şi o să vă stoarcă poate un surâs compătimitor, dar numai Dumnezeu ştie cât de cinstit şi bun mi-e gândul. Profesia mea neînsemnată, diferenţa de condiţie socială şi adânca prăpastie care se deschide larg între mine şi D-ra Berta, din cauza diferenţei de religie şi naţionalitate, fac să pălească puternicul nimb de care ar avea nevoie aceste cuvinte inexpresive. (…) Vă rog să nu ignoraţi acest sentiment adevărat şi sfânt, sentimentul meu; e vorba de copila D-voastră. (…)
Divergenţele noastre confesionale şi naţionale sunt atât de puternice, încât într-adevăr sună ca o nebunie să te agăţi de o idee, care fără îndoială nu s-ar putea realiza în condiţii normale. (…)
D-voastră Doamnă şi D-şoară Berta aveţi de acum înainte soarta mea în mâinile D-voastră. Decideţi asupra ei pe cât se poate fără prejudecăţi şi cu blândeţe. De D-voastră va depinde dacă voi rămâne în Bucovina şi îmi voi întemeia căminul alături de cea mai scumpă fiinţă pe care o iubesc şi o ador cu tot focul curat al sufletului meu, sau de voi fi aruncat departe în lume, rătăcind în durere şi suferinţă, consumându-mă până la sfârşitul vieţii în amintirea celui mai frumos vis de tinereţe al meu.’’ Sumbra perspectivă se materializează în ,,binevoitorul’’ răspuns semnat de pastorul Gorgon: ,,E în contra tuturor principiilor noastre. Nu ne putem da copila unui preot ortodox, deoarece ştiu că ea atunci ar trebui să nu mai creadă în ceea ce noi avem mai sfânt. (…) Nimic în contra persoanei D-tale; ne desparte numai abisul pe care-l recunoşti şi D-ta, şi nu vedem nici o punte peste care l-am putea trece. Fă-ţi datoria, gândeşte-te la noi fără ură şi fii asigurat de prietenia noastră.’’
Revenit la Viena, Ciprian scrie în martie 1881 celei considerate în drept să pronunţe verdictul, asigurând-o că o iubeşte infinit de mult:
,,Drumurile noastre să se despartă oare?
Ale mele sunt de acum înainte posomorâte şi neconsolate şi numai gândul la d-ta aruncă o scânteie luminoasă asupra tristei mele existenţe. (…) Din gura şi de mâna d-tale aş vrea să aflu părerea d-tale asupra soartei mele, sentinţa d-tale proprie şi liberă să determine ce am de sperat.’’
Sentinţa plutind în ambiguitate, speranţa se păstrează şi în toamna lui 1882, la Braşov fiind, Ciprian scrie cu infinite precauţii surorii sale – încercând să pună surdină suferinţelor pe care i le provoacă amintirile dar şi întâlnirile cotidiene:
,,Ar trebui mai curând să renunţ ca să-ţi mai scriu ceea ce vreau să-ţi scriu. De ce să mai zgândăr o rană nevindecabilă, şi pe deasupra să te mai necăjesc şi pe tine cu asemenea lucruri? Dar crede-mă, draga mea, inima mi-e aşa de plină de necaz, sufletul mi-e aşa de copleşit, încât cu greu m-aş putea reţine. De la sosirea mea la Braşov m-am simţit încontinuu aşa, ca şi când ar fi trebuit să plec în lumea largă de durere şi nelinişte, şi eu m-am reţinut până acum, din fericire, să-ţi menţionez ceva despre asta în scrisorile mele. Astăzi însă s-a umplut paharul, nu mai pot îndura. (…) D-zeu mi-e martor, că nu vreau să te necăjesc cu văicărelile mele, sau să aştept poate vreo mângâiere din parte ta, – nu – dimpotrivă te mai rog să nu ţii deloc socoteală de această scrisoare, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. (…) M-am dus pe Corso – poate ar fi fost mai bine dacă n-aş fi mers. Abia mă plimbasem până la jumătatea Corso-ului, după mesuţele cele pe care le ştii – cine îmi iese în cale? Frieda Lassel! Aşa de frumoasă, aşa de graţioasă, într-un costum deschis la culoare şi cu o pălărie drăguţă, care o prindea aşa de bine, în compania unei doamne mai în vârstă – şi semăna aşa de mult cu Berta.
Doamne, Doamne, sunt aşa de păcătos – când am zărit-o mi s-a urcat tot sângele în inimă, un leşin groaznic a pus stăpânire pe mine, credeam că mă prăbuşesc şi mă aşezai repede pe o bancă, fără să o mai privesc.’’
În acelaşi timp, scrie din nou către Berta, cu exaltare juvenilă şi cu sentimentul receptării unicităţii şi irepetabilităţii: ,,Noi ne iubim cu atâta tărie şi sfinţenie şi ne prăpădim de o durere atât de profundă şi nespusă din cauza dragostei noastre, şi atunci de ce să fie de mirare că în desperarea mea, încerc totuşi să vă scriu? (…) Noi ne aparţinem totuşi şi nici o putere a pământului să nu ne despartă! Şi chiar dacă niciodată nu veţi fi soţia mea, rămâneţi totuşi unica, scumpa, mult iubita mea Berta şi nici o altă femeie să nu-mi profaneze dragostea mea sfântă!’’
Răspunsul oferit de Berta îl comentează chiar Ciprian într-o scrisoare către scumpa Mărioara, comentariu în care s-ar putea recunoaşte ceva din starea sufletească ce generase în urmă cu doi ani drăcescul vals Galgenhumor: ,,mai bine n-ar fi scris! Fata asta mi se pare o enigmă, poate că eu tot am dreptate când spun că ea nu mă iubeşte. Ea scrie că a crezut că au fost rupte toate legăturile cu trecutul, şi iată! că eu vin pe neaşteptate şi reamintesc odată totul. Îmi scrie să nu-i mai scriu, că nu trebuie să-i mai scriu şi că trebuie să învăţ a uita tot ce a fost.(…)
E un aspect trist, dar omul trebuie să se acomodeze la toate. Te las pe tine să judeci dacă dragostea, adevărata dragoste, scrie astfel.’’

Bibliografie: Nina Cionca – Ciprian Porumbescu, Editura muzicală a uniunii compozitorilor, Bucureşti – 1974.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5