Eseu cu…longilinul şi longevivul Quintus

Printre Ioneştii celebri (agronomul de la Brad, dramaturgul de la Paris) un rol de seamă i s-a rezervat celui de-al treilea, Mircea Ionescu-Quintus, de la Ploieşti, avocatul născut la 18.03.1917. Cetăţean emblematic al republicii de la Ploieşti într-un alt terţet, alături de Caragiale, Nichita Stănescu, Eugen Simion. Trăitor între două secole, milenii şi sisteme, cu o punte de nedreaptă puşcărie comunistă, cap de acuzare fiind apartenenţa la o ilustră familie liberală. De fapt, data naşterii începe cu un nefast 13 (1+8+3+1) urmat de un 8, cunoscutul infinit pe verticală (9+1+7+17; 1+7+8). Astfel, ghinionul a fost urmat de o înălţare a aspiraţiilor, pentru că a fi parlamentar înseamnă a oficia în areopagul ţării tale. Nicicum vremurile nu l-au determinat să abdice de la nobleţea credinţei sale: „Eu am doar adversari politici, nu şi duşmani”.
La casa din Ploieşti a tatălui, veneau în vizite de curtoazie personalităţi interbelice, cu care se duela în parlament, sub amuzantul pretext „vin aici la Quintus pentru că are un obicei bun-nu-şi pune copiii să spună poezii”. La 19 ani, părintele trecându-i în lumea umbrelor, junele Mircea va rosti un mic discurs omagial la înălţarea bustului fostului ministru I.G. Duca, la 3 ani de la asasinarea lui din 1933. Doi dintre colegii de clasă i-au spus: „Deja eşti condamnat la moarte pentru acest gest”. Când mişcarea celor care l-au ameninţat a ajuns la putere în 1940, oratorul a scăpat cu viaţă, numai fiindcă se afla la Iaşi. Mobilizat fiind, va fi reţinut de comandantul Corpului 5 Armată, pentru a avea cu cine juca o partidă da şah. Dar mai puternice au fost zarurile sorţii, fiindcă într-o zi de Paşti s-a trezit cu mareşalul Antonescu dând năvală în camera de gardă. Tânărul soldat, după ce i-a dat onorul, a fost întrebat de acesta: „Care este situaţia pe front?” Fâstâcindu-se, acesta nici nu s-a gândit să mintă:”Sunt probleme”, deşi camarazii îi făceau discret semne să nu pomenească de eşecurile oastei, pentru că acestuia nu-i plăcea să audă ceea ce nu-i convenea. Când a apărut generalul corpului de armată tot o fugă, Antonescu deja hotărâse să-l trimită pe „reporter” pe front, ca să vadă cu proprii ochi care e adevărul „dorit” de mareşal. Şi astfel Ionescu al treilea a părăsit Corpul 5 şi a urmat partea dramatică a simfoniei a V-a a destinului. Asta deoarece România are nu numai „deschidere la mare” (Marea Neagră), ci şi o păguboasă „închidere la mare” (acea păguboasă obedienţă). Şi s-a abătut peste ei apoi bătălia de la Ruginoasa, rămasă, în analele Armatei drept „înfrângerea de la Ruşinoasa”, la care a participat şi tânărul avocat pedepsit.
Nu după mult timp, experienţa terifică a Canalului, unde pontatorul Ionescu-Quintus a raportat cifre false, pentru ca întemniţaţii să aibă drept la vizite şi pachete. După 1989, el a deţinut importante demnităţi în stat (ministru al justiţiei, în perioada 1991-1992 şi vicepreşedinte al Senatului 1996-2000). Tumultuos destin, între agonie şi triumf, la venerabilul jurist şi om de stat! Într-un taler ameninţarea cu moartea, războiul, Canalul, persecuţia în celălalt apartenenţa la o mare familie românească, demnităţi în statul post-decembrist, comportamentul întâi seniorial, şi apoi senatorial, în spiritul latinescului „sine ira et studio”, un bun camarad pentru orice timp istoric.
Şi peste tot şi toate, lăsând în urmă revoluţiile din 1917, 1944, 1989 şi putând constitui un reper pentru proclamata „revoluţie a bunului simţ”. Inclusiv a bunului simţ al umorului, el fiind un subtil epigramist, ce şi-a oferit, cu un soi de parcimonie, versurile sale tandru-acide. Iată-i o „Scrisoare pierdută”, din 1994, o superbă chintesenţă de…Quintus: „Şi Caţavenci, şi Tipăteşti,/Apar mereu pe-a vieţii cale;/Păcat că nu mai întâlneşti/Şi-un Caragiale…”