Eseu cu…agopianul pe scări

Totul îmi place la prozatorul Ștefan Agopian (stilul, franchețea, arta contrapunctului intrigii, știința dozajului, talentul viguros), înafară de statura lui pe care și-o declară franc, 1,65 metri. Cum o putea fi atât de…la înălțime mâna asta de om, care la box ar evolua la categoria pană sau mijlocie mică? Și-l mai ador pe acest scriitor care ne-a oferit „Manualul întâmplărilor” că nu se ferește să-i încondeieze, cu aerul indiferent al unei averse de ploaie de vară, pe câțiva rău voitori care i-ai barat ascensiunea iminentă. M-a uns la inimă că în cartea „Scriitor în comunism (niște amintiri)” (Ed. Polirom, 2013), „chimistul ratat” Agopian i-a remarcat „lipsa de gust proverbială” a cumulardului staroste al scriitorilor și că prezintă portretul adevărat, nu numai al aristocratului Paleologu, dar și al leneșului balcanic conu Alecu.

Față de evocările curente, pline de siropuri encomiaste, simfonismul epic al lui Agopian prezintă crescendo-urile dramatice ale existenței sale într-o dispută cu poncifele epocii privind tipărirea unei cărți (mai ales de debut). Nu sunt criticate numai cenzura, dar și invidia scriitorilor față de un nou venit cu har, birocrația redactorilor care dau vina pe „arta lui Dulea”, mecanismul etern al cultivării p c r-ului de piață (pile, cunoștințe, relații). Ni se relatează episoade literare cu Nichita, Marin preda, Alecu Paleologu, Mircea Ciobanu, de la alaiurile însoțindu-l pe autrul „Nodurilor și semnelor” la fauna de profitori de pe lista de salarii la „România literară” (fără ca „dizidenții” de mai târziu măcar să fi trecut pe la redacție). Nu o relatare vindicativă, ci o prezentare a istoriei așa cum a fost, fără victimizările ulterioare de o grețoasă mistificare.

Ne este înfățișat un Agopian îndrăgostit, șomer, neiubit de mama sa naturală, nedreptățit aproape un deceniu, iar apoi învăluit de unda de noroc a debutului cu prima sa carte („Ziua mâniei”), receptată elogios de mărimile literare ale epocii. Referirile sale după 1989 față de societatea care i-a maculat tinerețea sunt devastatoare, nerenunțându-se totuși la un umor subtile („comunismul n-avea treaba cu mine, nici eu cu el”; „tezele partidului din 1971 m-au prins în Golful Francezului în pielea goală”). „Ago”, cum îi zic prietenii, ne-a prezentat un Nichita sufocat de cohorta de amici, femei și votcă; un Valeriu Pantazi „gigolo” printre literați, trăind doar prin scris, numai el știe cum; un „circar” Geo Bogza; un tern activist pre „pe linie”, George Ivașcu; un Marin Preda, cu idiosincraziile sale, dornic de a-i ajunge pe „bețivii” breslei din urmă.

Cum în sângele lui „dormeau” doi bunici, ambii negustori, pe jumătate armeanul Agopian a ajuns numismat (dar nu atât colecționare, cât vânzător de monede); a făcut armata la „Diribau” (detașamente de muncă), unde a cunoscut destui „Moș teacă”, el literatul, fiind repartizat la infirmerie. Mai mult va juca table cu Nichita. „Victimă sigură”, mai ales că ploieșteanul l-a rugat să-i așeze la începutul partidei pulurile, că nu mai jucase demult și le uitase configurația inițială. Și tocmai el fusese spulberat de poet. Nichita dădea orice zar și-l dorea: „Nu fi amărât, bre, am noroc la zaruri, asta e! Acum zece ani Păunescu a făcut o criză de nervi și m-a dat afară din casă, după ce am jucat table cu el”. În două pagini superbe, parcă desprinse dintr-un roman sud-american, Ago a prezentat „Iadeș cu Nichita, Sfârșit de poveste”, în care ei își dispută osul crăcănat, în forma unei furci din pieptul găinii, „beneficiarul” părții mai scurte, prin rupere, urmând a se „îmbarca” în luntrea lui Caron primul. Dar mai există un joc yad-es (via turcă), care înseamnă pariu: „După ce doi inși au pus iadeș, când unul va uita să spună „știu”, în momentul când primește ceva de la celălalt, acesta zice „iadeș” și câștigă rămășagul”. Iadeșul din vara aceea se terminase cu un onorabil:2-2.

Ștefan Agopian și-a dorit „vise de glorie și trândăveală”. N-a avut parte de ele. Are un raft de cărți semnate de el (aproape fiecare premiată), doi copii, amintiri cu duiumul, valoare, umor tonic, parcă scos din retortele alchimiei sale creatoare. Veți comenta „știu” și astfel veți câștiga iadeșul cu unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române contemporane.