Eseu cu…Cocoşul Negru

Albanezului din Boboştita Pindului, din preajma lacului Ohrid, Soarta i-a dăruit precocitate literară, longevitate (83 ani), funcţii, glorie, medalii, statuie în timpul vieţii, călătorii în fermecătoarea Europă culturală şi un spor imens la scris. Cel care, trudnic, de abia completează o cerere pentru lemne de foc la primărie, cu greu va accepta că nu era vorba de grafomanie, ci de o dorinţă pătimaşă de a comunica şi a-şi pune în valoare imensul talent.
Victor Eftimiu a fost dramaturg, poet, romancier, director de teatru, directorul PEN CLUB-ului român (1937-1972!), gazetar, memorialist, traducător, moralist, epigramist. Pretext de a fi lăudat/criticat de exegeţii literari într-un gen în dauna celuilalt. Arta s-a furişat şi în mariaj, el căsătorindu-se cu seducătoarea actriţă Agespina Macri, pentru care crea roluri speciale în piesele sale. Tânărul cuplu va citi pe frontispiciul teatrului „Femina”, din trăsura care-i plimba pe Champs Elysees, în voiajul de nuntă, ştirea prin care se anunţa declanşarea Primului Război Mondial. La 21 de ani (vârsta ultimă a lui Labiş), va apărea cu traduceri în Anglia şi Franţa, iar volumul său „Cantes roumains” s-a bucurat de aprecierea superlativă a lui Laurent Tailhade: „Victor Eftimiu este unul dintre aceia care va popula într-o zi toate memoriile. Merită să fi cucerit Franţa. I-o dă dreptul poezia şi talentul.” O traducere mai treacă-meargă, dar piesele „albanezului” au fost jucate de teatrele franceze la Paris (anticipând pe Ionesco de mai târziu). În ciuda celor 1150 de sonete şi a peste 100 de cărţi (titluri, să n-avem vorbe!), el este receptat mai ales ca un dramaturg de primă linie (dar nu poţi ignora pe autorul a 14 romane, 20 de volume de nuvele şi schiţe, 14 volume de poezii). Notăm doar câteva din piesele de teatru care s-au jucat cu „casa închisă” în epocă: „Înşiră-te mărgăritare…”, „Achim”, „Ringalo”, „Prometeu”, „Meşterul Manole”, „Omul care a văzut moartea”, „Cosoşul negru”.
Şi vom opri la ultima, în care ni se prezintă tragedia fatalităţii Voievodului Nenoroc, ceea ce în popor e semn prevestitor de nenorociri. Vom întâlni leitmotivul pactului cu diavolul, din motive obsesive lumeşti (avere, aur, mărire). Dramaturgul Al. Davila nu ezită a o compara cu „Faust”-ul lui Goethe. În finalul piesei „Cocoşul negru”, celălalt fiu al împăratului Verde (ucis de Roş împărat), Voie Bună, se va urca pe tronul strămoşesc. Deci happy end, dar prezenţa unui Sathanel şi a „bunei dispoziţii” nu trebuie să minimalizeze mesajul piesei: din momentul în care încă de la naştere, Destinul i-a prefigurat „traseul” lui Nenoroc, care ar mai fi vina lui pentru cele întâmplate? Piesa, în întregime versificată de dramaturgul-poet, include o „Baladă a aurului”, deseori recitată, separat, de însuşi autorul acestei nestemate lirice: „Da, aurul înseamnă putere, bogăţii…/E sufletul vieţii…E cheia fermecată/Cu care se descuie o poartă încuiată(…)/Din aur faci o capă…O sută…un oraş/De vrei înfrângi un rege şi cumperi un vrăjmaş.”
Decorat cu „Legiunea de onoare” franceză, „Steaua Republicii clasa I” şi cel mai înalt ordin albanez. Destinul a vrut ca octogenarul să dea o aură de scenariu dramatic trăirii sale: vrând să se întoarcă, a doua oară, la rădăcinile sale albaneze din vecinătatea lacului Ohrid, pe drum inima nu i-a mai rezistat. Cu ocazia primei vizite a fost primit ca un rege. Preşedintele Albaniei, Enver Hodja, aţinut, în plină ceremonie, să-i amintească de aforismul său: „Mai bine te naşti diplomat albanez, decât francez. Ca albanez nimereşti la Paris, iar ca francez la Tirana.” Elegant, Victor Eftimiu s-a scuzat formal, spunând că acea maximă a scris-o pe vremea monarhului albanez Ahmed Zogu.
Se pare că la naşterea dictatorului Hodja a cântat Cocoşul Negru. Oricum albanezii încă îl aşteaptă pe…Voie Bună.

Cezar Vasilescu