Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ESEU CU NOROCUL…CRAILOR

Eseu cu norocul…crailor

Autor, Cezar Vasilescu

Craii lui Mateiu îşi risipesc tinereţea în nopţile pierdute în compania băuturii, cărţilor de joc sau amorurilor frugale. Cum ne va preciza însuşi autorul romanului „Craii de Curtea-Veche” (poetul Ion Barbu avea să-l avertizeze pe junele Nichita: „Dacă nu recunoşti că Mateiu este cel mai mare prozator al nostru tinere, nu mai avem ce discuta”): „Boema odioasă, inundă. Boema ucide şi, adesea, nu numai la figurat”. Caleaşca, pe capra căreia moţăia muscalul, şi lăutarii aplecaţi pe umărul viorii („mărturisea cinstit că lăutarii îi plăceau mai mult decât opera italienească”) însoţeau cortegiul păcatelor, într-un Bucureşti, în care se găsea un refugiu în mahalaua de dincolo de Podul de pământ. Se schimba decorul, dar nu şi viciul. Cei trei crai (Paşodia, Pantazi şi Pirgu) vor petrece aici multe seri. „Şi de ce? Parcă nu ştiam că nicăieri ca acolo nu se petrece mai drăguţ: un joc uşor, un mans, un drum-de-fier, un pocker, -unde găseai întotdeauna?- la Arnoteni, o băutură uşoară, (…) o blondă copilă tot uşoară!?” Astfel înţelegem avertismentul din moto-ul „Crailor de Curtea-Veche”, despre Orient, unde totul se lua la modul uşor (chiar uşuratic). Se sugerează subtil că tot ceea ce îţi dă norocul cu o mână, îţi ia cu cealaltă, dacă nu-l „administrezi” corect. Pantazi va reflecta: „Curând ajunsei apoi la convingerea că ameţitorul meu succes nu era decât o cursă perfidă pe care soarta mi-o întinsese ca să-mi arate până unde îi poate merge ironia.”

Promiscuitatea Arnotenilor se poate explica prin suta de decepţii pe care viaţa ţi-o pregăteşte ca pe o veritabilă cursă de obstacole, iar rezolvarea prin apelarea la băutură şi jocuri de noroc e o palidă consolare: „Aşa este peste tot unde se joacă şi se trăieşte de pe urma jocului”. Pentru Pantazi jocul nu putea fi decât „păduchios”, prin capcanele întinse. Momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat pentru a-şi atinge ţelul a fost Ilinca Arnoteanu, proiecţia târzie a primei sale iubiri, Wanda. Pantazi se lămurise definitiv că prezicerea ghicitoarei din copilărie se confirmase întocmai: „Şi mi-am adus aminte că punând mama odată să-mi ghicească, norocul îmi dase că de toate fericirile am să am în viaţă parte, numai de dragoste nu”. Wanda îl înşelase, Ilinca murise: acelaşi deznodământ al despărţirii, numai mijloacele difereau.

Cu totul alt gen de trăire, o perpetuă pândă, avea Paşodia. „Ca dânsul nimeni nu ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit, el pândise norocul la răspântie, îl înşfăcase şi siluise ca să poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la început fără caznă şi zbucium.” Şi ceea ce îşi propusese se ţinuse de cuvânt, rămânând până la sfârşit „un visător nepocăit, pururi atras de îndepărtat şi tainic.”

În schimb, Pirgu slaloma printre vicii şi visa la demnităţi înalte în stat, pe care, într-un final avea să le dobândească. Cât de ingenios se învredniceşte Mateiu să descrie ascensiunea lui Pirgu, după moartea lui Paşodia (norocoasă, chipurile?!): “Şi a mai avut noroc să moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la bătrâneţe, umilinţa sărăciei şi să-l apuce pe Pirgu milionar („însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă, prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar”).

Lui Pantazi îi veni semn de moarte („Cărţile nu mint”, era convingerea fatalistă a unei ghicitoare din prozele mateine), iar Paşodia se stinsese la zenit, după ce-şi arsese toată opera la care trudise întreaga-i existenţă.

Nu ştiu de ce cauzele morţii lui Paşodia (în viziunea celebrului autor, „veninul, veghea, viţiul”) mă fac să cred că ele sunt o intuiţie teribilă a „păcatului viitorului”, concretizat în acest diabolic www (venin, veghe, viţiu, dublate!). Nu este exclus ca deducţia mea să fie doar rodul unei lecturi fanteziste, din prea multă admiraţie faţă de fiul bastard a lui nenea Iancu. Dar, aşa cum crede Mateiu, „unei istorii frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5