Cezar VASILESCU

Eseu cu… norocul aleatoriu

Titus Popovici (1930-1994) a fost de fapt un nenorocos, așa cum îl anunța identitatea sa compusă din 13 litere. Să ai atât de mult talent și să-l oferi lumii (de nevoie, nu dintr-un reflex masochist) contra cost, ca un mercenar, iată un blestem pe care numai istoria vitregă coborâtă peste o festivist-Românie pitorească, dar esențialmente tragică, și-l putea permite cu detașare cotidiană. Titus Popovici este un Petru Dumitriu refugiat în Occidentul rigorii pentru băștinași, dar al tuturor amăgirilor pentru emigranți. Amândoi și-au jucat cărțile „pe roșu”, având în sânge cacealmaua, care le-a adus beneficii inimaginabile. Mai mult, lui Titus Popovici nu-i plăcea prim-planul, fiind conștient de ideile sale briliante și verbu-i alert. Ardeleanul din Beiuș a băut un molan ruj cu Ghiță – Dej, la ceas de seară și i-a refuzat, nedornic de a se arunca în hățișurile birocrației de partid, postul de ministru al culturii lui Ceaușescu. A preferat postura comodă de deputat în Marea Adunare Națională, mână moartă în CC, profitor de brusc a 1500 dolari lunar în America „descompusă”, călătorii peste hotare și aristocrate vânători. La vânătoare, manifesta aceiași cruzime ca „idolul său financiar”, nea Nicu (a fost vânat ca sanghinarul dictator, dar în varianta KGB a accidentului de mașină pe teren noroios). Când România se afla sub marasmul buldozerelor de pe Uranus, Titus se lăfăia ca redacto șef la revista ce-a intrat în conștiința Europei indiferente, „Vânătorul și pescarul sportiv”.

Din cartea sa memorialistică „Disciplina dezordinii” (Ed. Mașina de scris, 1998), vom relata doar câteva fragmente, în care norocul istoric (cu semn schimbat), coboară în stradă. Cu pană de mare prozator, Titus Popovici descrie în această carte voiajul pe un vapor, în Spania, pentru un „sejur” programat pentru o lună a 7 legionari români, în frunte cu Moța și Marin, ca luptători și mesageri ai unei săbii simbolice oferite lui Moscardo, apărătoul Alcazarului din Toledo. Impresia ajutorului frățesc este lamentabilă: cum să vii să lupți alături de franchiști o lună, când bătălia împotriva comuniștilor durează până la moarte? Deznodământul celor doi martiri îl cunoașteți, dar nu-i lipsită de interes preocuparea lor de a procura un set de cărți de joc, pentru ca Moța să le ghicească viitorul imediat de pe front. Amuzant salutul generalului legendar Millan Astray (fără o mână, un picior și un ochi), care l-a întâmpinat la Salamanca, pe Miguel Unanumo cu salutul: „Trăiască Moartea!”.

Iată și o partidă de „febră” (ceva între șeptică și popa prostul), în care bunicul lui Titus, Augustin, însoțit de jumătate de vin și un sifon, își disputa întâietatea cu trei prieteni, pe boabe de fasole, de vineri seara până duminică dimineață, când suna clopotul de liturghie. Într-una din acele zile, a dispărut măgarul. Încercarea nevestei dde a-i atrage atenția asupra nenorocirii, se termina cu întrebarea bătrânului, care ezita în a pune pe cartea adversarului „tobă” sau „mac”: „Tu nu vezi că eu acum am gânduri?” „Omule, lasă-le Satanei de cărți, că nu mai avem măgar!” – au fost ulimele cuvinte ale femeii, deoarece, la scularea furioasă a soțului, ea a alunecat, lovindu-se fatal cu ceafa de colțul unei mese.

Și ni-i dat să aflăm că tot traseul rocambolesc al ofițerului comunist Emil Bodnăraș, agent GRU, dezertat în tabăra sovieticilor, s-a datorat (ca în cazul „honvedului” Liviu Rebreanu), pierderii la cărți a banilor regimentului?! În lunga-i conspirație, Bodnăraș a fost găzduit clandestin, ba la prințul Știrbey din Mogoșoaia, ba la scriitorul suprarealist din strada Morarilor, doctorul Sașa Pană. Avea dreptate criticul Paul Georgescu: „Suprarealismul, izgonit din literatură, s-a refugiat în viață!”.