Cezar VASILESCU

Eseu cu… suferințele nedrepte ale domnului Eminescu

De aproape 130 de ani sunt așteptate cărțile „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor” (Eugen Simion și alți 12 savanți și literați români, Ed. Fundația Națională pentru Știință și artă, 2015) și „Tragedia și suferințele omului Mihai Eminescu. Ultimii șase ani din viață (Gavril Cornuțiu, Ed. Saeculum Vizual, 2016). Prima demonstrează că sifilisul de care ar fi suferit poetul e o fantezie ignobilă, iar, în alt plan, o justificare a unui tratament abuziv cu mercur (creierul intact al genialului poet de 1495 de grame nu a fost uitat pe pervaz, la soare, dintr-o neglijență, ci intenționat, pentru a se pierde o probă indubitabilă, știind că acea boală lumească afectează pierderea materiei cerebrale). A doua, propunându-și dezvăluirea treptată a evoluției simptomatice a bolii lui Eminescu, risipește, cu dovezi medicale de netăgăduit, că nu există alienare spirituală mai mare la un cercetător serios decât să susțină aiurea existența nebuniei Luceafăului.

Oricum, ziua de 28.06.1883 este una dintre cele mai funeste din istorie: a fost răstignit (metaforic vorbind), la vârsta de 33 ani, Mihai Eminescu, cel care a umblat apoi alți 6 ani cu piroanele de la crucificare înfipte în mâini și picioare. În acea zi s-au oprit toate Timpurile: și cel găzetăresc și cel biologic normal. Eminescologii Nae Georgescu și Constantin Barbu descriu documentat evenimentele teribilei zile. Susține Gavril Cornuțiu: „Sfârșitul lui Eminescu nu e o boală, ci o tragedie.” Iar mărturia victimei către prietenul Chibici-Râvnanu e tulburătoare: „Mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta, căci și aceasta ar putea fi interpretat ca un semn de nebunie”. Eminescu, ziaristul emblematic al gazetei conservatorilor „Timpul” (Caragiale și Slavici, din varii motive, au făcut o vreme figurație în redacție), salahorea pentru tipărirea acestei polemice publicații, din care ideea cea mai periculoasă a fost unirii țării cu Ardealul. Ambasadorul din Viena P.P. Carp le scrie, disperat, regelui Carol I Îngăduitorul și omului de stat Titu Maiorescu: „Opriți-l pe Eminescu!”. Cronicile sale torpilau proiectatul acord secret între România regelui Carol I și Tripla Alianță, pact care de fapt s-a semnat în secret în toamna anului 1883.

Oare „descoperitorul și cultivatorul” genialității astrului din Ipotești, ca influent om de stat, știind și de unele moșteniri genetice ale poetului, n-ar fi găsit un post care să nu-l epuizeze fizic și mental, din care să-și câștige existența și o locuință salubră? Cum se explică micimea sufletească a acestui Maiorescu (i-aș zice Minorescu, în raport cu comportamentul său de târgoveț muntean), care i-a mărturisit Eminului de aventura Veronicăi cu Caragiale, pentru a le torpila căsnicia, după moartea profesorului Micle? De ce a susținut cu obstinație în cercurile literare că numai un Eminescu suferind e capabil de capodopere? Cum se explică implicarea directă în internarea poetului la sanatoriul doctorului Șuțu (chipurile ca urmare a protestului soției lui Slavici, gazda lui Mihai: „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog, faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău”) și apoi dispariția protectorului Maiorescu în străinătate, pentru ca nimeni să nu apeleze în a-l salva pe pacient? În ultimii șase ani, Eminescu a fost scos din circuitul social, fiind umilit în plus de tratamentele succesive inadecvat-criminale cu mercur (în ciuda avertismentelor clare ale medicilor vienezi), colectele de ajutor, public, sprijinul fals potectorului etern de a-i scoate cartea de poezii, oferta de a fi tutelat în fața căminarului (vom avea grijă de „nenorocitul D-voastră fiu”!!!). Curând se va lămuri juridicește conspirația șuțo-maioreșciană.

Mai e nevoie să repet că poporul român nu-și prețuiește cum trebuie uriașele sale valori? Îndurerat și revoltat, îmi vine să înjur și eu, eminescian: „Tu-i neamul nevoii!”.