Eseu cu…Amy

            O singură dată am avut ocazia (privilegiul, norocul, bafta) ca să petrec o seară londoneză, măcar ca observator, dacă nu „acţionar” (acţiunea englezului nocturn incluzând băutură la greu, femei uşoare şi cheltuieli…mijlocii). Sub ghidul unei rude afaceriste care n-avea cum să nu vadă uimirea progresivă a unui „Romanian special guest”, în faţa „destrăbălării” supuşilor Majestăţii Sale. Stimulată de automatul de bere din pub-ul cu mobilă de mahon lustruit, promiscuitatea sclipicioasă a locaţiilor lasciv tematice (de-al dracului cu nume franţuzeşti: în cazul nostru „La hidronelle”, „Rândunica”, ghici păsărică albă-n cioc la ce să te ducă mintea?!), servitul whisky-ului în tăvi de argint la un „Private Club” şi socializarea excesivă până a deveni „mol rulant” în discotecile tinereţii debordante, Lorzii, hooligans, pairii, fotbaliştii îşi încep consumaţia febrilă după miezul nopţii. Chiar sub treciul unui, de nevoie, abstinent (o spun cu o sfăşietoare frustrare), nu pot exclama decât cu un cuvânt preţios la modă, francanglais: glamuros! E fascinant: bărbaţi chipeşi, femei ravisante, o bună dispoziţie generală, flash-uri de lumini, muzică-zgomot de rigoare, amabilitate excesivă, automobile moderne şi acel râs nepăsător sfidând toate genurile de criză, de la sentimente la Wall Street.

            Oare viciile „imperiale” (alcoolul şi adulterul) să ajusteze perfecta organizare socială şi productivitatea ridicată a muncii? Numai în această cheie, schematic relevantă, poţi desluşi dramele prinţesei Diana şi ale cântăreţei Amy Jade Winehouse. Cum să-şi închipuie careva că având bani doldora (reclamă mascată pentru supermarketul „Doldora” din capitala noastră) şi statut social înalt „refuzi” să fii fericit? Amy s-a înscris perfect în acest scenariu dramatic, mai ales că Destinul a vrut să-i caligrafieze premonitoriu pasiunea morbidă pentru băutură încă de la nume (Winehouse=Casa vinului). Cântăreaţa de jazz şi „soul &RB” avea o voce impresionantă de contra alto, ce-i permitea să ia notele foarte joase.

            Al treilea copil al unui şofer de taxi şi al unei farmaciste. La vârsta de 9 ani, părinţii au divorţat; la 12 ani s-a înscris la şcoala de actorie „Sylvia Young”, de unde va fi exmatriculată pentru indisciplină, pretextul fiind un „piercing” în nară; de la 14 ani începe a se droga. Darul dumnezeiesc, vocea, o va ajuta să nu dea prea mare importanţă acelui teribilism juvenil. La 20 de nai, începe să adune roadele imensului ei talent (nominalizări la Mercury), faimei adăugându-i-se racordarea la „tonomatul de bani” al drepturilor de autor. Peste 3 ani, va obţine premiul BRIT la categoria „Cea mai bună cântăreaţă britanică” pentru melodia „Back to black”. Acel tulburător „Rehab”, cu disperatul „No, no no”, e inspirat din viaţa imediată a solistei, care a refuzat internarea la o clinică de dezintoxicare. Nu va lipsi din biografia ei, pe fondul consumului de votcă, anorexia şi căsătoria ratată cu americanul Blake Pielder-Civil, după doi ani de convieţuire.

            Zadarnic casa de imprimări se oferă a-i da sejururi exotice gratuite pentru renunţarea la băutură, iar soacra îşi îndeamnă fanii să o boicoteze. Cântecul „The end is near” anunţa că „Sfârşitul este pe-aproape”: ultimul concert la Belgrad, când Amy n-a putut să cânte hiturile „Tu ştiai că nu sunt bună” sau „Totuşi, mă bei iubi mâine”, împleticindu-se pe scenă. Moartea ei la doar 27 de ani (intră în clubul celebru al artiştilor dispăruţi prematur la această vârstă, din cauza pierderii contactului cu viaţa reală: Kurt Cobain, Jimi Hendrix, Brian Jones, Robert Johnson) lasă în urmă o fonotecă nu îndeajuns cunoscută, de mare valoare, şi o avere de 3 milioane lire sterline pe care se vor bate moştenitorii, care vor descoperi brusc ce mult au iubit-o.

            În faţa Sorţii, îţi vine să strigi, aidoma nefericitei Amy Winehouse: No, no, no!