Marin IFRIM

Locuiesc în sufletul unei femei…

Locuiesc în sufletul unei femei, așa cum am locuit în corpul mamei o eternitate.
Fără chirie, fără politică, fără școli înalte cât Sorbona Cerului, umil ca un prunc.
Simt legile ciudate ale Cosmosului, trupul locuiește în suflet. Nu invers! Văd
Cum sufletul crește dincolo de corp, dincolo de vârful degetelor mele electrice.
Simt puterea muzicii anatomice, acest combustibil citoplasmatic pentru înălțare.
Casa Cerului e îngrijită de o femeie. Trupul meu e plin de nori și de iarbă cu
Rădăcini înfipte în glastra din fereastra micului meu univers. Pot să pipăi suflete,
E un fel de moarte dulce să simți cum în trecerea care ești există o veșnicie
Concretă. Iubesc și viața altora. Locuiesc în sufletul unei femei. Precum Sf. Petru
La Porțile Raiului. Nu există nicio știință care să descrie arhitectura sufletului.
Te uiți în oglindă, închizi ochii și cobori/urci în suflet ca și cum ai fi într-un lift.
Fără suflete viața ar fi precum neantul, ca gândul fără cuvinte. Eu vreau ca aceste
Cuvinte să spună ce au în ele, mai mult nu pot, pentru că dau de carnea dureroasă
De pe sufletul meu plin de oase cosmice. Sunt aici, în sufletul unei femei, și vă
Doresc și vouă, aripi peste aripi, să vă găsiți un suflet prin care să vă transformați
În nectar, un fel de kerosen eco pentru îngerii din trupul albinelor multifloricole.
Există o vorbă, inclusiv pentru dușmani: ”Vă pup pe suflete”. Iubesc și viața altora.