Cezar VASILESCU

Eseu cu…miracolul Maria Zaiț

Secvență cu o vechime de 40 de ani: un licean șaten, fără nici o idee în privința profesiei viitoare, se îndrăgostise subit de literatură, numai fiindcă după un trimestru de predare de către o profesoară fără har, care socotea că esențial dintr-un comentariu literar ar fi „șitatul” („citatul” adică) venise la catedră un eminescolog, licențiată în filologie, cu 10 la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași. Aceasta era Maria Zaiț (fostă Stan), care pomenea cu o căldură academică despre autorii români, iar despre Eminescu vorbea dumnezeiește (singurul cuvânt potrivit pasiunii cu care-l aducea privirii noastre). Cum altfel puteam eu să onorez norocul de a da peste un asemenea miracol, într-un Dorohoi provincial (în care postavul hainelor n-avea nimic în comun cu „mătăsurile fine” ale subtilității, decât deschizându-i ușa când venea la clasă? Eram în postura sfertodoctului care, trebuind să absolve o facultate, fiind întrebat de conferențiar ce știe să facă și-a scos batista și a pus-o grijuliu la ochi.

„Copii”, începea Profesoara cu vocea-i melodioasă de violoncel, la 15 ianuarie, „lutul” Ipoteștior le-a oferit românilor un geniu, pe poetul, filosoful și gazetarul Mihai Eminescu. Abătându-ne puțin de la programă, îi vom dedica întreg trimestrul al doilea. Cel care-mi va recita cele 98 strofe ale „Luceafărului” își va îmbunătăți media cu un 10. Voi care sunteți o clasă de „real” e bine să-i dați un ștaif liric, ca să nu ajungeți niște nihiliști, fiindcă ecuațiile matematicienilor invariabil dau zero?!”

Băieții sorbeau fraza tinerei profesoare, iar sensibilitatea lor, aflați la vârsta „Sburătorului”, întreținea flacăra imaginației. Ca să aibă vreo șansă, băieții trebuiau să se alinieze la exigențele poeziei eminesciene, chiar dacă în acel târg proporția demografică, ajutată de factorul textil, era de 7 femei (incluzând navetistele) la un bărbat. În ciuda acestui raport copleșitor, se consumau destule idile eșuate (moi inclus), confirmându-l pe Eminescu Mariei Zaiț: „Floare-albastră! Floare albastră!/Totuși este trist în lume!”. Era acea tristețe de catifea cu care suntem datori adolescenței.

N-avea cum să-și imagineze Profesoara că „ușierul de atunci” va ajunge și scriitor și că în locul unor cărți de vizită pompoase, îi va oferi, pur și simplu, „cărțile sale”. „Măi Cezare, îmi pare bine că ai trecut prin Dorohoi să mă vezi”, astfel mă întâmpina Profesoara în ușa apartamentului, de data asta ea deschizându-mi ușa apartamentului. O țuică „molto moderato” din Dorohoi e mereu catalizatorul convorbirilor noastre literare. Pe raftul de sus al bibliotecii sale selective se află o ediție rară a poeziilor lui Eminescu, veche de un secol (1914). Un alt raft era dedicat uriașului prozator Sadoveanu, mereu citat, dar rareori citit. Toate superlativele îi erau rezervate solarului Eminescu, din fața Bibliotecii Centrale Universitare Iași. Totuși, nu-i greu să ni-l închipuim un bărbat mustăcios, de înălțime medie, destul de musculos față de zveltețea turnată în bronzul lui Anghel. Dar Maria Zaiț își permitea o familiaritate (aidoma lui Nechita care i se adresa cu „Mișu” Eminescu), scriind pe ediția lui A.C.Cuza, cu o simplitate clasică: „Omului meu drag Mihai Eminescu, Dorohoi, decembrie 1987”.