Cezar VASILESCU

Eseu cu…Mircea sibianul

E o pierdere de vreme să te bați cu destinul; în cazul cel mai fericit, te va bate la puncte. La punctele vulnerabile…Mircea Ivănescu a făcut parte dintr-o familie de intelectuali greu încercate. Fratele mai mare, Emil, student la medicină, eminent pianist (nu de agape, ci concertist la Ateneu), eroul de roman al lui Dinu Pillat, s-a sinucis din dragoste (iubea o femeie cu 11 ani mai în vârstă). Tocmai își amânase planul sinucigaș cu câteva zile, fiindcă la Ateneu concerta un pianist celebru. După audiție, a plecat la Brașov, dar constatând că otrava din flacon fusese înlocuită cu un lichid inofensiv (un coleg de facultate o avertizase pe maică-sa și ea dorise să înfrunte fatalitatea), și-a tăiat venele, ca apoi să se arunce de la etajul hotelului. Familia mai trăise o dramă: sora lui, o frumusețe, murise la vârsta de 10 ani, iar părinții, dorind să înfrunte Soarta, l-au conceput pe Mircea. „Înlocuitorul” Mircea l-a adulat pe Emil, ascultându-l cum cânta, la pian, obsesiv, „Marșul funebru” de Chopin, uitându-se admirativ la statura aproape mitologică a medicinistului (cu atât mai evidentă în raport cu „nedesăvârșirile” mezinului). Nu putea adormi până când nu asculta pașii lui Emil, întorcându-se acasă. Acea claviatură a pașilor, multă vreme după moartea fratelui, era așteptată zadarnic de urechile ciulite ale adulatorului. Mircea a trăit de patru ori mai mult decât grăbitul Emil, dar mereu sub umbra amintirii sale.

Absolvind secția de franceză a Universității bucureștene, Mircea povestea colegilor de la Agerpres despre dramele rocambolești abătute asupra familiei, dar mai ales secretarei, care împărțea corespondența (cu 11 ani mai în vârstă?!). Fiind vecini, drumurile de întoarcere, în noapte, erau făcute împreună, desăvârșindu-se atunci când secretara a oprit hohotul de plâns al poetului, printr-un sărut (mărturisit în poemul „Din când în când, ho, ho”). De atunci nimeni nu i-a mai despărțit.

De la Agerpres, s-a mutat la revista „Lumea”, apoi la Editura pentru Literatura Universală și, finalmente, în 1972, la revista „Transilvania” din Sibiu. A debutat în poezie, târziu față de ambițioșii săi colegi de generație, la 37 ani (1968), iar modestia sa funciară s-a transmis în cele 15 volume (plus două antologii), menite să suporte titluri aproape „birocratice”; „Versuri”, „Poesii”, „Poeme”, „Alte Versuri”, „Alte Poesii”, „Alte Poeme”, „Poesii Nouă”, „Vechi Poesii”, într-un fel compensate de denumiri metaforice de poeme; „despre moarte ca revedere”, „ieșirea din vremelnicie”, „prezentarea tinerei nefa” sau „terribilia meditans”. Dar Mircea Ivănescu va rămâne și un redutabil traducător din franceză și germană, cunoscute fiind versiunile sale după Joyce, Kafka, Musil, Rilke, Faulkner, Erza Pound.

Probabil influențat de traduceri, Mircea Ivănescu a adoptat în poezia sa modernismul american, fiind în România precursorul postmodernismului, alături de poetul Leonid Dimov, și având numeroși epigoni. Astfel va renunța la retorica poeziei și va scoate idei prin trăirile intense din simularea banalității.

Cunoscătorul va intui relatarea propriilor drame. „Destructurarea” discursului liric n-avea cum să câștige entuziasmul cititorului comun, dar autorul personagiului Mopete (combinație anagramată între Poem și Poet) va insista asupra acestui stil, și chiar dacă n-a cucerit premiul Nobel (pentru care a fost propus), va figura în topul celor „10 mari sibieni”.

Sibianul bizar ce mergea citind pe străzi, a părăsit această lume la 80 de ani (2011). Într-una din zile, Mircea Ivănescu a ținut să-i comunice biografului său, Gabriel Liiceanu, o revelație: „Mi-am dat seama că toată viața am fost un idiot”. Terribilia meditans…