Primit pentru a fi publicat de la autor, prof. Cezar Vasilescu, 15 aug.2014.
Editor: Ion Istrate, 15 aug.2014.

Eseu cu…Păltiniș, Heidelbergul nostru

            Oamenii au o soartă. Puțini dintre ei au destin, Romanul românesc, încununat cu Premiul Nobel (o obsesie națională, atâta vreme cât suedezii miopi sunt mai sensibili la lobby decât la valoarea cărților) va fi acela care va descrie viața unui om luminat interbelic, preocupat doar de vocația profesională, aruncat de iadul ideologic, impus de crivățul din Est, în tabăra dușmanilor poporului, pasibili doar de hărțuiri, marginalizări, pușcării. Așa cum Dumnezeu ne-a dat o țară bogată ca să fim penibili de săraci, tot de Acolo ni s-a „repartizat” o generație de oameni de cultură de excepție în singura perioadă când România era Mare (Great România!). Dacă e greu să crezi în repetarea unei naționale de handbal cvadruplă campioană mondială, a Nadiei, zeița de la Montreal, sau a Stelei Sevilliena-1986, la fel de improbabilă este apariția unei alte pleiade de talia unor Brâncuși, Enescu, Cioran, Ionesco, Eliade, Călinescu, Noica, Țuțea, Mateiu Caragiale, Blaga, Arghezi. Exceptându-i pe decedați sau autoexilați, cei care n-au făcut pact cu „diavolii roșii”, vor cunoaște, două decenii, până în anul 1964, stigmatul degradării și umilirii abuzive.

Unul dintre mulții martiri ai acelor ani a fost filosoful, „fiu de moșier”, Constantin Noica. Studiosului, care și-a luat doctoratul în Franța și Germania, iubitor de neam românesc (demonstrând prin opere, nu prin gargară patriotardă), după ce i s-a confiscat toată averea, i s-a fixat domiciliu forțat la Câmpulung Argeș. Obișnuindu-l în anii tinereții absolute cu interdicția, regimul a plusat ulterior, condamnându-l la 25 de ani de muncă forțată, în celebrul proces al lotului Pillat-Noica. Distrugerea vieții de familie (soția sa, o englezoaică, Wendy Muston, cu cei doi copii, Alexandra și Răzvan, viitorul călugăr Rafail, au emigrat în Anglia- delegându-l pentru suferință doar pe capul familiei?!) și ignorarea unui potențial filosofic uriaș, iată răsplata acaparatorilor de putere pentru cel ce scrisese „Pagini din sufletul românesc” (1944). Suflet românesc? Ești tentat a zice, ca în cartierul Rahovei: Sufletu!? Wendy nu s-a mai căsătorit, iar Noica și-a mai revăzut copiii doar de trei ori, când i-a vizitat în Anglia. Fiica l-a făcut bunic de „serial”: văzându-și cei patru nepoți la vârstele de 2,3,4,5 ani, respectiv ultima oară, la 14,15,16,17 ani. La sosirea la Edinburg, Noica prefera să fie un „papă lapte” la propriu și refuza orice discuție pe teme de filozofie. Hei, acesta, da, destin, cei patru membri ai familiei Noica (părinții și copiii) au sărbătorit o singură dată Crăciunul împreună, în perioada câmpulungeană.

În „spațiul mioritic” ieșiseră la pradă lupii! Noica va fi, în vremuri ilogice, cercetător la Institutul de Logică, un deceniu, de unde se pensionează în 1975. Și va evada din Cetatea Cinică, alegând să urce pe Golgota Păltinișului. Aș zice eu, literaturizând, poate ca să substituie spiritul exilatului Cioran. L-aș fi iubit pe Noica numai pentru „Sentimentul românesc al ființei” (1978( și „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești” (1975). În Heidelbergul sibian, la Păltiniș, el a creat o școală de filozofie. Și ceea ce n-au reușit discipolii săi (care la „Humanitas” se oferă a tipări cărți anti Cioran și Noica), s-a învrednicit un gazetar, Valentin Leahu, ca să întrețină cultul lui Noica, de câțiva ani, prin revista „Cenaclul de la Păltiniș”. Onoare ție, domnule Leahu!

Noica și-a găsit odihna în schitul de la Păltiniș la 4.12.1987, la 78 de ani. El s-a declarat că e șocat de faptul că în libertate se instalează tirania locului comun. Și de neuitat aforismul său: „Ce frumoasă vorbă are românul: Banul te neodihnește”, de vă doriți prosperitate, zbucium perpetuu, contemporani!