Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseu cu…singur prin grădina Luxemburg

Eseu cu…singur prin grădina Luxemburg

 

Nimic nu justifică inițiala din mijlocul numelui „filosofului clandestin”, Emil M. Cioran (părinții n-aveau un nume care să înceapă cu M; probabil e M-ul de la Mister, Minune sau Mântuire). A fost un apatrid trăind exilat peste 6 decenii în Franța (exil considerat o „Cetate a Nimicului, patrie de-a-ndoaselea”). Gabriel Liiceanu a avut providențiala inspirație de a filma un „Exercițiu de admirație”, în care Cioran, care refuza filmările, interviurile, premiile, a simțit că trebuie să spună, testamentar, o parte din adevărul despre sine, spre a nu-l lăsa pradă improvizatorilor. Discursul cioranian este completat de amănuntele biografice date de fratele său, Aurel, și de sclipitoarele paradoxuri ale lui Țuțea.

De la sacrosanctitatea Coastei Boacei din Rășinarii sibieni și Bucureștii unei tinereți de studiu „la galere”, până la consacrarea de a fi fost declarat cel mai mare stilist al limbii franceze, ni se înfățișează un Cioran imperial, deloc trădat de înfățișarea resemnată pietonală. Cu efort caută echivalența cuvintelor în limba română, aidoma arheologilor în descoperirea monedelor dacice de la Sarmisegetuza. Aflăm de ce Cioran nu s-a lăsat călăuzit de un sistem filozofic propriu, aidoma magistrului atâtor juni interbelici, Nae Ionescu: „Nu vreau să fiu un coșciug gol înainte de a muri.” Până la 40 de ani, în baza înscrierii formale la Sorbona, a mâncat la o cantină studențească și mereu a stat în locuințe ieftine „cu chiria înghețată” (dar pline de inefabila „poezie a mansardelor”). Trudea 12 ore pe zi, iar cărțile trebuiau scrise de două ori, pentru a respecta rigorile limbii franceze. Recunoștea cu tristețe, „acest sceptic de serviciu al lumii” (Țuțea dixit), că „Îl caut pe Dumnezeu și nu-l aflu” și că îl neagă pe apostolul Pavel. Dar același prieten, Petrică (doar Emil îl numea astfel), l-a corectat: „Dumnezeu nu trebuie căutat, ci revelat”…Chiar mama lui citind „Lacrimi și sfinți”, i-a reproșat că scriind acele „blasfemii” nu s-a gândit la tatăl său, preot.

Vestitul realizator de la TFI, Pivot, a insistat să apară la televizor, dar Cioran a justificat refuzul astfel: „Dacă vin la dumneata, în 24 de ore devin celebru și nu-mi voi putea face plimbarea zilnică prin grădina Luxemburg”. Considerase extrem de riguroasă limba franceză, care l-a disciplinat („în limba lui Voltaire nu se pot citi adecvat Biblia, Homer și Shakespeare”, iar a scrie poezie în limba lui Baudelaire „e un act de eroism”).

Mulți l-au condamnat pe Luț (alintul de acasă a lui Emiluț) că ar fi înjurat aprig România (pe când el și-o dorea de întinderea Chinei și gloria Franței). Țuțea va găsi explicația acestei disperări (pe culmi!): neamul românesc nu s-a ridicat la altitudinea iubirii sale de țară. Neașteptat de confesiv, Cioran regretase că l-a deturnat pe fratele Aurel de la preoție (monah devenind n-ar mai fi executat 7 ani de pușcărie) și că se scrie prea mult (lipsind autoexigența). Iubea marginalii, ratații, cheflii, pe anonimii vizitați de idei originale.

După un an de profesat la un liceu din Brașov, directorul s-a îmbătat că a scăpat de el. Hotărârea lui Cioran de a ajunge…un parazit fusese definitiv luată și de atunci n-a mai lucrat nici 5 minute în beneficiul statului. După 5 cărți n-a mai scris în limba română, după alte 20 a renunțat să scrie și în limba franceză. Recunoștea cu umor și cu strășnicia deciziilor irevocabile: „M-am plictisit să calomniez Universul!” Devenise prea celebru pentru ca exercițiul său de minimalizare să mai convingă pe cineva: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”.

Susținea că existența ar fi un exil, iar neamul o Patrie, mai ales că pentru el fiecare zi a făcut „mai multe iaduri la un loc”. Deși plecase de peste o jumătate de secol din Rășinari, Cioran n-avea să mai vadă Coasta Boacii vreodată, justificându-se: „Mi-e frică să văd locurile care au contat enorm în viața mea”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Foarte frumos articolul DVS.!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5