Autor: Cezar VASILESCU 

Rătăcit într-un târg rătăcit  în propria-i viaţă. În anul 1915, paşii judecătorului Demetru Dem. Dumitrescu-Buzău (trei „D” topiţi într-un straniu Urmuz) se întâlneau în Alexandria (munteană, nu egipteană) cu cei ai tânărului poet Mihail Cruceanu. O urbe provincială în care dacă nu se întâmplă nimic, se petreceau doar fapte anodine. Ce să faci într-o localitate cu un gimnaziu, o judecătorie şi un birt? Plus o cofetărie-cafenea, unde se juca table, şi mai multe băcănii, cu nelipsitele mese de…bacara. Destinul îi „repartizase” pe cei doi juni la aceeaşi gazdă, în camere diferite. Posac, retras şi aparent ostil mediului social, Urmuz era în particular o fire plăcută, sinceră şi reflexivă. Citea multă literatură (auzise şi de vecinul poet), fiind familiarizat cu noile curente literare (şcoala lui Marinetti).

            Chiriaşii au ajuns la concluzia că multe cuvinte (salutare, sănătate, la revedere) sunt lipsite de conţinut şi se amuzau dându-şi bineţe zilnic cu „pipirig”, la care se răsundea…”codolatura”. Biletul trimis de Urmuz la tribunal, semnat „Codolatură”, l-a intrigat pe preşedintele completului de judecată, înlăturând ipoteza unui act ocult de abia după ce Urmuz l-a lămurit de convenţia dintre ei. Plictisindu-se, Urmuz încingea nesfârşite partide de table, în cofetăria-cafenea din centrul Alexandriei, câte unul mai şiret lăsându-l lefter pe distratul jucător-judecător. Cei doi tineri neînsuraţi, uşor excentrici, deveniseră subiect de mare interes pentru…alexandrinele fete ale urbei. În onoarea lor se organizau petreceri cu muzică, dansuri şi trataţii. Singurului ofiţer din oraş, doar fata unui angrosist grec îi corespundea ca dotă, dar părintele, circumspect, nu a agreat partida. Oricum, poetul simbolist Cruceru şi Judecătorul pasionat de literatură asigurau un ambient interesant, dar nu puteau fi consideraţi serioşi la însurătoare. Jocurile din societate aveau forme bizare: fetele erau întrebate ce flori (trandafiri, violete) sau animale (cai, câini) preferă, ceilalţi încercând a le ghici preferinţele.

            Spre hazul lor, lui Urmuz îi plăceau ridichile, pătlăgelele şi verzele, respectiv coropişniţele şi şoarecii. Şoarecele ăsta de tribunal părea a fi cam…varză?! Când auzea cântându-se la pian, Urmuz tresărea, declanşând cu poetul discuţii subtile despre simfonism şi interpretare. Deşi compunea, el se considera un diletant în muzică. Dar în încercările literare, el satiriza birocraţia vremii, într-o orchestraţie nemaiîntâlnită până atunci, fiind gata de a-i biciui pe şefii care se considerau zei peste instituţii. Peplicile repetate absurd din povestirile lui Urmuz vor fi întâlnite în „Capul de răţoi” ale lui Ciprian („E ora cutare şi dvs. purtaţi încă barbă”) şi anticipau un fastuos Ionesco parizian. Exigent cu societatea, era necruţător cu sine. Se socotea un om care încurca lumea, un ratat, un bărbat urât, pe care nicio femeie nu-i simpatiza. După un an, drumurile celor doi s-au despărţit: simbolistul la Craiova, iar scepticul, la Bucureşti.

            Şi totusi, „trăsnăile” lui Urmuz, au tulburat „normalitatea”. George Pruteanu, specialistul în Dante, îl va proclama „cel mai subtil şi insolit bufon al literaturii române”, „absurd în formă, tragic în fond”. Paradoxalul Urmuz „e cu un picior în Caragiale, iar cu celălalt în antipodul lui”. De vreţi să ne amuzăm cu Urmuz să încercăm a urmări cum oamenii coboară, nu pe scări, ci din maimuţă; pereţii, conform obiceiului oriental, sunt sulemeniţi în fiecare dimineaţă; masa fără picioare e bazată pe calcule şi probabilităţi.

            În ziua fatidică de 23.11.1923 (într-o paranteză bizară de 23; lasă că şi bornele anilor existenţei sale 1883-1923 sunt paranteze de 13), un glonţ, la Şosea, a oprit arcul timpului la vârsta de 40 de ani. Fără un bilet de adio, fără circumstanţele unui omor din…amor (o damă s-a interesat de nişte scrisori de dragoste), fără un protest explicit.

            Ultima dorinţă a lui Urmuz s-a îndeplinit impecabil: a vrut să moară „fără nici o cauză”…