Autor: Cezar VASILESCU

Sute de ani s-au cernit nisipurile în volbura vărsării Tazlăului în Trotuş, până când la Oneşti s-a făurit o zeiţă de aur, care a adus fluvii de glorie şi a marcat destinul României. Secătuit e tot stocul de metafore şi superlative. Când se urca NADIA pe „puntea suspinelor” (bârna), Terra încremenea, vântul N-ADIA. Mulţi au încercat a topi aurul (îi orbea strălucirea lui), cum se străduiau barbarii hrăpăreţi să topească acoperişurile aurite ale mânăstirilor, dar ea, ca orice zeiţă, s-a ridicat deasupra mâlurilor. I s-a spus „Pasărea măiastră”, confirmând aforismul filosofic al lui Brâncuşi, că el nu a sculptat paseri, ci însuşi zborul. Nadia a fost zborul înspre altitudinea Artei, dincolo de amănuntele tehnice ale unui sport, numit gimnastică, şi, din respect faţă de inefabil, artistică. La Montreal, în 1976, Nadia a atins perfecţiunea, blocând calculatorul programat şi deblocând maşinăria infernală a arbitrilor sovietici şi est-germani, crescuţi în cultul raptului (al depunctării româncelor de nestăvilit). O suită nemaipomenită de 10 (7, pare-mi-se; legendele operează cu aproximaţii) a revoluţionat această disciplină olimpică. Oare pentru a consolida unicitatea Nadiei s-a schimbat sistemul de notare, iar urmaşele de azi ale ei, atunci când a împlinit la 12.11.2011, jumătate de secol, s-au întors de la Mondiale fără nici o medalie, spre a face imposibilă orice comparaţie.

            Revista Paris-Match, obişnuită cu descrierea alcovului prinţeselor monegasce, cântăreţilor pop-rock, victime ale stupefiantelor, şi liderilor mondiali cu slăbiciuni comune, şi-a întrerupt mondenităţile, făcând o reverenţă în faţa prinţesei din Carpaţi: „Nadia, liană şi zefir, spiriduş al palestrei, pană şi suspin, firavă gazelă şi alb porumbel, Nadia, eu te salut.” Număr profetic de concurs 73 (7+3 egal 10), iar acel inimaginabil, înainte de evoluţia pe aparate, 1.00 ajunsese să desemneze supremaţia colecţionarei de medalii de la Montreal. Justiţiarii vor invoca şi pe celelalte albine, care au strâns mierea triumfului (excepţionale şi ele) sau pe alte sportive celebre din atletism, tenis, scrimă, dar niciodată graţia, frumuseţea şi forţa n-au reuşit să se adune sub aceeaşi siglă a unicatului.

            În anul 1980, Nadia a sfidat „Imperiul Răului”, unde manevre grobiene au oprit ascensiunea incredibilă a româncelor, dar s-au obţinut suficiente medalii de aur, pentru ca ruşii să aibă frustrarea returnării unei părţi din tezaur. După ce a fost confiscată propagandistic de familia Ceauşescu ( în tandem cu Teodora Ungureanu), în Sala Polivalentă vrând a se demonstra multilateralitatea sistemului, Nadia a fost abandonată la o margine de…sol. SIDA ( Savanta, Inginerul, Doctorul, Academicianul, porecle ale unei semianalfabete de şcoală primară, Leana lui Belciug), învinsese, temporar, Iubirea. Şi astfel, la 13 ani de la Montreal, în condurii Cenuşăresei, Zeiţa, care adusese atîta glorie Patriei, a călcat peste fâşia brăzdată a hotarului ei înspre un Occident, structural cinic, dar obligat să se încline mereu în faţa performanţei.

            Trecând peste câteva accidente ale biografiei, supralicitate de presa de scandal în numele obiectivităţii ( ignorate, superior, de ea), parcursul Nadiei a reînnodat firul olimpic, căsătorindu-se cu campionul Bart Conner, căruia i-a dăruit un băiat, Dylan, fronton la faţada Templului Universalităţii Româno-Americane Până acum, Nadia a făcut servicii imense României prin cariera-i legendară şi apoi prin implicarea în acţiuni de promovare a unei ţări, din care unii preferă doar să-i muşte lacomi din buget ( paraolimpism, ambasador onorific, reclamă, sponsorizări)

            Tazlăul se varsă tot în Trotuş, dar nu se mai scoate din volbura valurilor şi Timpului un alt lingou. A trecut, incredibil,o jumătate de secol, peste zeiţa din Oneşti-Montreal-Yokobama. Şi atâta vreme de atunci când NADIA, zburând deasupra „punţii suspinelor”, Terra încremenea iar vântul N-ADIA…