Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eseuri

Eseu cu… viaţa, un hobby?

Actorul Ştefan Iordache a fost mai mare decât britanicul Peter O’Toole. Şi ce brand, ce star e Peter şi cu cât de puţin avea să se ,,mulţumească” Ştefan: aplauze furtunoase în uitarea unei seri şi glorii efemere la ,,Şarpele roşu”. Spunea, cu un umor aproape cinic: ,,Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cântat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu”. Trăim în România unde vedete show-bizz-are, care încurcă paturile cu platourile, sunt plătite artificial cu mii de dolari pe lună, în vreme ce maeştrii străluciţi ai uriaşei şcoli de teatru de la noi îşi completează veniturile modice cu reclame la detergenţi, încât după celebrul ,,curat murdar” te miri că nu urmează: ,,dar cu Alba Lux ai încercat?” Nu cumva încurajăm mediocritatea aurită datorită propriei noastre suficienţe?

Ce prezenţă vie, genialul Ştefan Iordache (genial ,,pe bune”, nu ca o ultimă exagerare conjuncturală de adio)! Începând de la dealul cu VIE al bunicilor – trecând cu pofta sa de trăire, pentru care nu erau suficiente şapte VIEţi, ca arcul de cerc să se închidă în imperiala VIEna. Adora viţa de vie în toate metamorfozele ei, la o rotire a soarelui în jurul Terrei blestemate, de la verdele înmugurit la lacrima Christi. Între două roiuri – ale copilăriei rahovene şi ale retragerii la Gruiu, în faţa ofensivei urbanei pălăvrăgeli, – s-a consumat supliciul din Iadul arderii sale în cele o sută de roluri memorabile, de la Hamlet la Victor Petrini, în tremolul rostirii vocii guturale de violoncel. Doamne, şi cât de viclean s-a strecurat acest fatidic 13: în bornele existenţei sale (3.2.1941-14.9.2008), în 49 ani de actorie, printr-o alternanţă, ca un strigăt de disperare, a cifrelor 4 şi 9. Anii trăiţi, 67, întregesc spectrul de nenoroc.

S-a născut la Calafat într-o duminică şi s-a stins într-o alta, la Viena, de Ziua Crucii. O bucurie a spiritului între două sărbători. Reper fundamental, Dunărea, unde se întorcea deseori ca să se spele, ritualic, pe faţă, dobândind vigoarea bătrânului fluviu. După cum acelaşi drum înapoi în timp îl făcea, o dată pe an, şi în Rahova (nimeni ca el şi criticul Marian Popa, n-au mai relevat miraculosul pământ al acestei rusticităţi tolerate de imensul oraş, în numele insuficienţei fondurilor până la sudica mahala), ca să nu uite de unde a plecat. Câţi dintre noi n-au sentimentul venerabilului Radu Beligan: ,,Mă simt culpabil că eu trăiesc iar Ştefan s-a dus”. Şi-a tras obloanele ,,Magazinul cu vise” iar ,,Regele scamator” s-a supărat ireversibil, într-o ţară unde ,,cad pasarele pe şosele, dărâmate de basculante, nu de cataclisme. Suntem de râsul Bangladeshului.” A obosit să tot ,,mitucească” (cum numea el mitizarea personagiilor în unica-i interpretare). N-a lăsat urmaşi, această cufundare în vâltoarea vieţii considerând-o cea mai mare prostie.

Un vin cu prietenii, sau mai degrabă, cum s-a corectat apoi, în secvenţe de amiciţie; bocitul unui taraf de lăutari; înmărmurirea, încă mult timp pe scenă, după căderea cortinei, pentru a reveni la propria-i identitate; bucuria unui botez în Gruiu ca naş – ,,tata de la Dumnezeu-nu-i aşa?”; o tablă cu vecinul (sunt sigur ca nu-l interesa miza liniei, ci rostogolirea zarurilor pe linia destinului). Şi apa tulburată, devenită gri din Gruiu, după ce vestea plecării sale a ajuns în sat. Nu i s-a îngăduit, după ce el a risipit prin sufletele oamenilor atâţia stropi de nemurire, nici măcar, aşa cum şi-ar fi dorit, ,,să lupte şi să negocieze cu Moartea”. Tocmai lui, care considera viaţa un hobby. Şi nu ne va povesti vreodată clipa din urmă, în care uriaşul actor a cerut în clinica din Viena o lumânare. Zărise bezna grea a lui ,,a nu fi”. El, cel mai iubit dintre pământeni!

Eseu cu…. Ilarion

Iubea marea… Lângă un ţărm de mare, la pontul Euxin, s-a oprit ca pe o plajă a libertăţii, după ce istoria dură a Estului boşevizat l-a izgonit din Tighina, unde se născuse la 28.10.1931. Aceeaşi disperare ni i-au adus ofrandă în Patria Mumă pe Colea Răutu, Tamara Buciuceanu-Botez, Iurie Darie, Stela Popescu.

Cifta 7 i-a marcat destinul: data de naştere, numerologic e 7, a devenit tata la 37 de ani, a murit într-o zi de 7 (septembrie 2008), la ora 7, la vârsta de 77 de ani, iar Ilarion Ciobanu e un dublet de 7 litere. A fost o minune de actor (absolutul lui 7), care a jucat roluri exclusiv cinematografice. Actor în peste 49 de filme (spun 49 de dragul cifrei 7 la pătrat), propria-i viaţă i-a asigurat rolul cel mai complex. Copilăria, petrecută în lumea pestriţă a unor meserii diverse (hamal, tractorist, miner, tâmplar, şofer, pescar). În 1958 avea să reuşească la IATC, iar cu primul film ,,Setea”, în 1960, a cucerit medalia de argint la Festivalul Internaţional de la Moscova. De abia rolul ,,Mitru” îl convinsese pentru totdeauna că postul de ,,actor corp ansamblu” de la Teatrul Municipal din Bucureşti nu e pentru el. Menţionăm printre peliculele importante: ,,Baltagul”, ,,Nemuritorii”, ,,Mihai Viteazul”, ,,Profetul, aurul şi ardelenii”, ,,Lumini şi umbre”. Unul dintre cele mai dragi filme a fost ,,Toate pânzele sus”, unde măcar artistic, Ilarion şi-a împlinit visul navigaţiei, obsesia hoinarului din port.

Şi cum viaţa bate filmul, deşi a interpretat roluri exemplare de muncitori şi ţărani, Ilarion fusese strict monitorizat de securitate cu indicativul ,,Cora” şi nu ,,Claris”, cum îndeobşte era apelat în lumea filmului şi a… rugbyului. Claris a jucat cu pasiune acest sport bărbătesc, de contact şi cu anumite reguli sofisticate, în perioada 1948-1962. În ,,grămada boemiei” avea să-i cunoască pe poetul Tudor George Ahoe şi dramaturgul George Astaloş (specialişti la treisferturi, doar la cârciuma pitorească Singapore). Dara dacă Ahoe împlinea ritualuri (când intra în perdantă… dană se adresa imperial ,,Salut, beţivii mei!”), iar Astaloş povestea de bacantele târzii ca despre nişte mituri eline, Claris a tras cortina discreţiei absolute peste scena ,,petrecerii” prin perimetrul jovialităţii unei tinereţe fabuloase.

Avea o demnitate şi un bun simţ remarcabile, spirit de echipă (moştenire şi de la rugby), claritate în jocul filmic (de unde şi numele de… Claris?!). Vă închipuiţi ce procesiune de femei frumoase au roit în juru-i, în miile de zile de filmare: a rămas un familist convins, iar naşterea lui Ioachim l-a cocotat în vârful catargului fericirii. Pentru a confirma că aparţine unei familii de cineaşti, Ilarion a jucat ultima oară, în 2004, într-un film de scurt metraj (un fel de rugby în 7 al cinematografiei) al fiului: ,,Bored”, doar al cincilea film al său după revoluţia din 1989. La Festivalul Internaţional de Film Bucureşti B’Fest, unde pelicula a fost selectată, Ilarion Ciobanu a fost premiat pentru întreaga carieră. Această premieră conjucturală n-a şters impresia de actor uitat. Cinic şi nemeritat!

În luna a 7-a a anului stingerii sale, două luni a trăit bucuria aşezată de bunic. Discreţia cu care a rugat să-i fi însoţită ,,marea trecere”, n-avea cum să fie respectată de o presă în goană după senzaţional: se zvonise că din cenuşa trupului său incinerat se va face, după o tehnică modernă, un diamant. Fiul a infirmat ştirea, precizând doar că la 28.10.2008, când actorul ar fi trebuit să împlinească 77 de ani, cenuşa trupului său va fi aruncată deasupra Mării Negre. Compensaţie pentru interdicţia medicală de a nu merge la mare în ultimul sfert de secol al vieţii sale.

Pentru sufletul lui Claris, marea va rămâne în veci un mol rulant…

   Revista Luceafărul.net, Anul 1, Numărul 10, 11 octombrie 2009



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Eseuri

Eseu cu… norocul lui Napoleon

,,Norocul lui Napoleon” a intrat între sintagmele istorice ale lumii moderne privind norocul cu care se naşte omul prin opera lui Balzac, în care găsim o foarte frumoasă povestire despre senzaţionalul destin al insulei Corsica. Personalitatea excepţională a împăratului francez Napoleon I (1769-1821) a fost evocată cu o admiraţie dusă uneori până la exaltare de mari scriitori europeni. Cel dintâi au fost romancierul englez Walter Scott (1771-1832) destul de aproape de anii în care a trăit marele strateg francez, numit chiar geniu universal, urmat de Byron, Manyonni, Lamartine, Stendhal, Musset, Kleist, Heine, Chateaubriand, Hugo, Balzac. Şi, în fine, Tolstoi, care nu s-a putut abţine, în dragostea pentru patria străbună de la minimalizarea oricăror virtuţi militare în faţa ,,Generalului Iarnă” şi la sublinierea colosalei forţe a oricărui popor atacat dinafară.

Citeşte mai departe



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5