Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Este poezia contradicția dintre emoție și imaginea sensibilității?

     

    Primit pentru publicare: 27 Nov. 2021
    Editor: Ion Istrate
    © Ionuț Țene, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


    Poezia ca parte a sensibilului este o forță a emoției. Imaginea poetică este independentă de creator. Are propria poveste care se naște din combustia lirică a autorului în relația cu preajma și universul. Corespondențele tensionate dintre emoție și imagine creează opera poetică. Nu întotdeauna relația este una de armonie. Forța sensibilului precede imaginea poetică, dar nu întotdeauna o cauționează. Există o autonomie a imaginii poetice cvasi independentă de creator, cum și forța sensibilului poate să nu producă neapărat imaginea dorită în receptorul de poezie. Autonomia sensibilității față de rațiune este cauza imaginației poetice în opera lirică, dar paradoxul imaginarului este de a fi o încercare de independență față de orice conexiune a forței emoției. Rolul fatalității poetului este de a reduce contradicția, prin sinergie, în sensibilitatea percepției. Controversa contradicției dintre imagine și forța emoției poetice intră în reducție sau dispare atunci când se coboară rațiunea în inimă. Poezia devine astfel un factor de unificare dintre sensibilitate și imaginea poetică. La Ferdinand de Saussure (Curs de lingvistică generală,1922) cuvântul devine semn. El defineşte semnul drept o entitate psihică, având două laturi, în care fuzionează un concept şi o imagine acustică, propunând înlocuirea conceptului prin termenul semnificat (signifié), iar imaginea acustică prin semnificant (signifiant).Semantica poeziei se cadrează între semnificat și semnificant. În termeni lirici, semnificatul este imaginea poetică, iar semnificantul este forța emoției sensibilului. În teoria literară se consideră o corelație dintre semnificat și semnificant, dar în poezie nu este tocmai așa. Atât semnificantul cât și semnificatul au o autonomie proprie, pe care doar autorul poate să o identifice în tainicile corespodențe, când și cum și de ce, pentru a șlefui cu adevărat opera lirică în cel mai frumos stil și cea mai atrăgătoare manieră artistică. Ritmicitatea ține de geniul poetului, care unifică emoția cu imaginea. Opera poetică este o proiecție a sensibilului, care se disjunge autonom între forța emoției și imagine, între semnificat și semnificant. Corespondențele lirice sunt aleatorii, nu obligatorii între entități. Paradoxal, poezia este o ”anarhie organizată” a sensibilului și emoției. ”Există o poezie fără tropi, care este un singur trop” spunea Goethe în celebrele sale maxime și reflecții. Zbaterea imaginii este o reprezentare a textului poetic. Imaginea este independentă de creația poetică și, totuși, este expresia emoției poetice. În acest sens, imaginea este realitatea formei transmise de emoția poeziei, acea ”plăsmuire care să fie frumoasă” (Poetica, Aristotel). Tensiunea imaginii poetice este ”intuiție-expresie” după Benedeto Croce, ceea ce ”transcede totdeauna caracterele fizicește determinate” (Poezia). În acest context liricizant, metafora devine o interiorizare a forței emoției. Metafora este tocmai refuzul conștiinței și rațiunii, o reprezentare a imaginii forței emotive a sensibilității. Dar să nu uităm că în această ”anarhie organizată” a poeziei, imaginea nu este identificată cu metafora, ci cu sensibilitatea. I. Kant în ”Critica rațiunii pure” consideră imaginea transcendență, o fuziune dintre idee, emoție, obiect, sinteza diversului intuiției sensibile, adică o ”sinteză figurată”. Poezia este o perpetuă și febrilă căutare a necunoscutului și a ”anonimului” (blagian al lumii), o imagine tainică a ceea ce nu poate fi înțeles. Poezia este o energie organizată de emoție. E. A. Poe scria, în acest sens, că în ”poezie din inteligibil limbajul tinde să devină concret să se transforme din semn în simbol” (Principiul poetic). Ritmul poeziei este similar cu ritmul universului. Prin puterea sa, cuvântul – ca imagine şi metaforă – „evocă, povesteşte întâmplări, aprinde lumini şi iradiază culori; cuprinde forme şi urmăreşte fluidităţi. Cuvântul este, în acelaşi timp, muzică şi semnificaţie: el animă simetriile arhitectonice, reliefurile şi culoarea, dându-le noi dimensiuni şi unind, prin poezie, în mănunchi, toate formele frumosului.” (Ion Biberi, Poezia – Mod de existenţă, EPL, Bucureşti, 1968, p. 266 – 267). Poetul se contopește prin emoția sensibilității cu expansiunea universalului într-o interiorizare și sinergie, pe care doar cei ce scriu poezie o pot înțelege.

    Imaginația lirică este o altă lume, pe care poetul o percepă și o împărtășește doar celor ce știu cu adevărat miezul lucrurilor, secretul lumii și au simțul sensibilului. Acțiunea este emoția și reacțiunea imaginea, iar opera lirică este forța interacțiunii. Acesta ar fi panul ideal al poeziei. Dar poezia nu este matematică cum credea în felul său de scrieri Ion Barbu. Poezia este mai degrabă un vis teluric și ideatic, care unește ce se desparte, ca în poezia lui Lermontov: ”Visarea iar ne va uni/Și tot cea fost ne-om aminti” (Un vis). Imaginea este amintirea emoției poetice. Da, poezia este contradicția dintre forța emoției și imagine. E un paradox. Poezia trebuie reinventată, deși pare că nu va mai aduce nimic nou. Emoția reflectată de eul poetic…receptată de cititor…și emoția proiectată de subiect în actul interpretat, aici se regăsește corespondența și interacțiunea. E o permanentă imposibilitate a noului în poezie. Atemporală. Aceasta este poezia. Un avion zboară la mare înălțime. Deasupra e cerul senin, iar dedesupt oceanul albastru. La un moment dat pilotul și pasagerii nu mai fac distincția dintre cerul și apa, albastre, dintre sus și jos, dintre emoție și imagine, dintre adânc și înălțare, iar în depărtare se vede acea undă albă în formă de semicerc care unește cele două entități, ca o corespondență tainică și febrilă într-o ”anarhie organizată”. Ne îndreptăm piloți, pasageri, poeți și cititori spre acea linia cețoasă și pură și ea se tot se îndepărtează, deși știm bine că suntem sau am trecut deja de aceasta în drumul nostru spre moarte sau veșnicie. ”Joc secund” de Ion Barbu este o expresie metaforică a ideii că poezia este imaginea unei lumi “purificate în spirit până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”: “Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/Intrată prin oglindă în mântuit azur,/Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/În grupurile apei, un joc secund, mai pur”. Aceasta să fie poezia, o perpetuă și tensionată contradicție a frumosului, imaginii, emoției pe calea care se duce sau se reîntoarce cu noi spre și prin adevăr. Imaginea criptează emoția poetică și, poate, să nu aibă nicio legătură cu sensibilitatea. Opera lirică devine în propria lucrare ”misterioasă” o afirmare independentă de eul creator, emoție și imagine.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5