ETERNUL SHAKESPEARE

(Anul SHAKESPEARE)

 Mare om a fost SHAKESPEARE!  Ca și Homer el a fost și a rămas o legendă. Localitatea nașterii lui poartă în nume strata latină, ford-ul anglosaxon și avon-ul celtic,  adică Stratford-on-Avon, care împreună cu normanzii au format poporul englez. Viața lui e făcută din supoziții și controverse. Înainte de a fi om și poet, el păstrează o puternică pasiune actoricească. Ajuns fugar la Londra, în urma unor contacte cu o trupă de teatru, se întânlește cu Burbage, un concetățean, care era proprietarul unei săli de teatru, luându-l pe lângă el. Imediat tânărul Will le-a devenit util actorilor în treburi de repertoriu, văzând în el un iscusit improvizator al pieselor de teatru. De acum înainte, ascensiunea lui nu va mai putea fi oprită. Aș face o paralelă cu tânărul nostru Eminescu care și el, fiind luat de val, fuge cu trupa de actori, părăsind școala. „Marele Will”, cum îl numește Eminescu, trecând prin furcile caudine ale teatrului, de la păzitorul hergheliei de cai la un mare actor și regizor, este adulat și adorat de iubitorii scenei.   „Încălțând coturnii, Shakespeare poate să sufere comparație cu orice Roscius din Antichitate; frumos ca Apollo, seducător ca Mercur, accentele lui fac să vibreze scena.” (Ben Jonson). Mediul londonez în care intră e un mediu de poeți-actori, boemi, ușor vulgari, cu nume scurte, ca Kit, Ben, Frank sau Will. Lui îi plăceau jocurile de spirit, încrucițările de idei, notele de frondă ale inteligenței, ascuțișurile polemice, paradoxurile, încrucișările de vițiu, inteligență și poezie. De aici până la marile lui piese de teatru nu  mai e mult. Mai întâi se alătură celor mai iscusiți actori ai timpului, apoi revoluționează arta scenică și decorurile, dicția, costumele, temele, subiectele.

Unii critici i-au contestat  existența și chiar paternitatea operei, spunând că numele lui e un nume de împrumut. În realitate omul era un arivist cu o instrucție rudimentară, fără simț de răspundere în viața familiară, șicanar, procesiv, iubitor de câștiguri pecuniare. De aici întrebarea: e cu putință ca într-un asemenea om să se fi ascuns magicianul din „Romeo și Julieta”, frământatul de nevoia adevărului din „Hamlet”,, poetul din „Visul unei nopți de vară” sau din „Ultimele sonete…”, gânditorul politic din „Iuliu Cezar”, istoricul din „Richard aș III-lea”, înțeleptul din „Furtuna”, psihologul pătrunzător din „Macbeth”, în general comentatorul și rapsodul atâtor pasiuni și neliniști, al atâtor căutări și înțelesuri asupra existenței umane?

Drama vieții lui se aseamănă cu drama vieții lui Homer. Amândoi răscolitori de pasiuni și amândoi negați. Nu se poate, zic unii critici, ca într-un om să fi existat atâta putere de muncă. Ei contestă oamenii nu și opera lor.

Câmpul operei shakespearieane este imens. El a cuprins în operă aproape toate direcțiile vieții: epopei, lumi și epoci, caractere diverse, jocuri mergând de la nebunie până la înțelepciune și de la viciu până la virtute, procese de conștiință și sociale, aspecte multiple și controversate din viața condiției umane. Personajele lui trăiesc o viață reală, magia și supranaturalul care la înconjoară adesea întăresc acestă viață reală, prin amplele colorări emotive, făcând-o mai comunicativă și mai palpitantă.

El se inspiră din istoria Angliei, din antichitatea greco-latină, din dramele contemporane lui, din comedia burlescă a înaintașilor, din comediile spumoase ale epocii, din anticii tragicieni greci Eschil ,Sofocle și  Euripide, din Homer, din scriitorii latini.

„Scena- spune Coleridge- era pe vremea lui Shakespeare o încăpere goală, cu o pătură în chip de cortină, dar el a făcut-o un câmp pentru monahi.”

Opera lui e profund națională, indiferent că personajele sunt grec, latin, italian sau francez. Situațiile descrise și dezbătute în teatrul lui poartă pecetea vieții engleze. Ea oglindește prefacerile Renașterii, în felul cum se regăsesc în societatea elisabetană.

Teatrul lui ne pune în față un mare poem al omului. Existăm, deopotrivă, prin înălțările ca și căderile noastre, cu marii lui eroi . Ne integrăm cu toții într-o mare dialectică umană. Umili sau notorii, învinși sau învingători, toți avem aceeași soartă.