Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Eugen D. Neculau – schiţă de portret

Eugen D. Neculau – schiţă de portret
Autor, etnograf Marcel LUTIC

De sute de ani acest popor a toate răbdător aşteaptă ziua învierii lui la lumea nouă; de sute de ani aceşti blajini visează mântuirea; de un veac guvernanţii lui se trudesc în vorbe vane, punând firme şi forme goale peste minciuni, acoperind realităţile. Poporul aşteaptă în ignoranţă, mizerie, alcoolism şi sifilis. Cum îndrăzneşti d-ta, Eugen Neculau, să strici rânduielile? Patriotismul curent nu e ce faci d-ta. Patriotismul curent înseamnă cântece şi urale, discursuri înflăcărate, România Mare, românul e născut poet şi are şapte vieţi în pieptu-i de aramă; patriotismul înseamnă toate declaraţiile sentimentale de tot soiul, numai muncă şi disciplină nu înseamnă. Mai ales ceea ce faci d-ta nu-i patriotism, căci d-ta dai un scop vieţii, prestezi o jertfă lângă jertfa generaţiilor şi adaogi un bun efectiv pentru neamul de mâine. Patriotism înseamnă solidaritate între generaţii. […] D-ta eşti pentru tihna [politicienilor] un tulburător şi pentru obiceiurile învechite un duşman. Nu eşti deci patriot român. […] D-ta propovăduieşti muncă şi iubire. Şi iată, cei de veacuri neluminaţi, cei necercetaţi şi nesfătuiţi, cei la care religia a rămas la forme exterioare, se ridică împotriva d-tale ajutând pe patrioţi. […] Fiii pământului, obijduiţii şi neluminaţii, au bolborosit retractări, fără să înţeleagă nimic din această dramă înfricoşătoare care se petrece în mijlocul lor. La dânşii te-ai dus şi ai slujit faptă bună şi ei nu te cunosc. Iată necunoaşterile d-tale grave. Am auzit că totuşi stăruieşti. Te salut ca pe un frate adevărat”. Acest amplu citat face parte dintr-un articol al lui Mihail Sadoveanu, articol apărut în revista „Însemnări ieşene” din 15 aprilie 1936(1).

Cel care a dat un scop vieţii sale, consacrându-se ridicării stării materiale, morale şi culturale a ţăranului român din nordul Moldovei prin intermediul originalei Universităţi Populare din Ungureni (Botoşani), singura de acest gen din România interbelică, misionarul aproape uitat, chiar de cei în slujba cărora şi-a pus întreaga viaţă, era Eugen D. Neculau(2).

…Eugen D. Neculau s-a născut cu trei zile înainte ca veacul al XIX-lea să se încheie, la Ungureni-Botoşani, în casa unui factor poştal. Neamul său, pe linie paternă, îşi are în popa Neculai din Băiceni-Botoşani, atestat documentar în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cel mai îndepărtat înaintaş cunoscut(3). Pe la jumătatea veacului al XIX-lea numele Neculai devine patronim, sub forma Neculau(4). Pe linia mamei, Neculau are strămoşi ruşi, un Moise Popov, devenit Popovici, fiind cel mai îndepărtat strămoş atestat documentar. Atât în familia mamei, cât şi în cea a tatei, abundă slujitorii bisericii, existând şase preoţi şi patru dascăli.

A avut „o copilărie trăită din plin”(5). Ungurenii, sat sărac, oferea, totuşi, prin pâlcurile de copaci, resturi ale pădurilor bătrâne, prin fâneţe şi vâlcele pitoreşti, tot atâtea locuri încântătoare pentru vârsta copilăriei. După ce începe, în 1907, şcoala primară la Ungureni, continuă studiile primare, gimnaziale şi liceale, până în 1920, la Dorohoi şi Pomârla. Şcolii primare nr. 1 şi Liceului „Grigore Ghica voievod” din Dorohoi le datorează baza formaţiei sale intelectuale. În acest climat, elevul de 17 ani cere să fie trimis să lupte pe front pentru reîntregirea ţării. Este respins, neavând vârsta regulamentară, dar va fi acceptat ca cercetaş, iar mai apoi ca infirmier sanitar la spitalele şi unităţile sanitare româneşti şi ruseşti din Dorohoi. Aici, în mijlocul tinerilor ţărani-soldaţi grav răniţi, unii muribunzi, pe care îi căra cu targa la mesele de operaţie, după ce le scria, după dictare, la mulţi dintre ei ultimele lor cuvinte adresate familiei, are revelaţia dramei profunde pe care o trăia satul românesc. Jurământul făcut către sine însuşi de a se jertfi pe front pentru ţară, îi ia locul un altul, care avea să-l urmărească toată viaţa: ridicarea la lumină şi bunăstare a ţăranului. Astfel, tânărul Neculau se alătura acelei generaţii de aur care, ieşind din apriga experienţă a războiului, a fost stăpânită de ideile răspândite de mari cărturari, precum Iorga, Mehedinţi, Ibrăileanu ş.a., idei potrivit cărora era imperios necesar ca intelectualii să meargă în mijlocul poporului şi să lupte efectiv pentru ridicarea lui.

În iulie 1920 se căsătoreşte cu Ana (Aneta) Arnăutu, naşi de cununie fiindu-le Natalia şi Dumitru Furtună din Dorohoi(6). Frumoase amintiri are din perioada 1920-1925; este vremea studenţiei la Secţia Filozofie de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, universitate considerată de studenţii de atunci ca un Heidelberg al României. În toamna anului 1925 a obţinut licenţa în filozofie cu menţiunea Magna cum laude, în comisie fiind Al. Philippide, Ion Petrovici şi Petre Andrei. În urma notelor obţinute la examenul de capacitate din 1926 putea să ocupe o catedră în învăţământul preuniversitar din Bucureşti sau din orice alt centru universitar al ţării. A ales însă „o şcoală din Dorohoi, pentru a fi mai aproape de Ungureni”(7), de localitatea natală legându-l amintirile copilăriei, dar mai cu seamă idealul vieţii sale. Cariera didactică a lui Neculau poate fi împărţită în trei perioade; între 1925-1929 a predat succesiv sau concomitent la Seminarul „Pimen mitropolitul”, la Liceul „Grigore Ghica voievod” din Dorohoi şi la Şcoala Normală din Şendriceni; între 1929-1948, anii cei mai rodnici din viaţa sa, s-a numărat printre valoroşii profesori ai Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi, aici predând Pedagogie şi Filozofie; în iulie 1944 obţinea titlul de doctor în Litere şi Filozofie al Universităţii din Iaşi, lucrarea de doctorat intitulându-se Condiţiile şi perspectivele unei pedagogii a satului românesc(8); a urmat apoi o perioadă tristă, aceea cuprinsă între anii 1948-1958; acum, din motive pe care le putem bănui, este repartizat, mai ales după 1950, la diferite şcoli de cartier din Iaşi; e drept, în anul şcolar 1949-1950 a predat la Liceul clasic mixt şi la Liceul Naţional, însă ceea ce a urmat l-au determinat, la 1 ianuarie1959, să se pensioneze pe caz de boală (maladie cardiacă). Peste tot, a fost un bun profesor şi un foarte bun pedagog. Lecţiile primite în facultate le-a valorificat de-a lungul a peste 25 de serii de elevi, aceştia, mai ales seminariştii, păstrându-i o vie admiraţie şi o neştearsă amintire. Este explicabil acest fapt, deoarece, în toate şcolile unde a predat, a iubit şi a respectat elevul.

Îndrăgostit de Ungureni, în 1924, încă student, Neculau încercase să pună bazele unui Cămin Cultural, încercare eşuată. Perseverent, în iarna anului 1927, reuşeşte să înfiinţeze un Cămin Cultural la Ungureni, subordonându-l, pentru început, Fundaţiei culturale condusă de Dimitrie Gusti, preşedinte de onoare al noii instituţii fiind părintele Furtună(9). Înfiinţat într-un climat de neîncredere, generat de politicianismul demagog şi steril, Căminul de la Ungureni, condus nemijlocit de tânărul misionar Eugen D. Neculau, va reuşi în câţiva ani să schimbe înfăţişarea aşezării. Deşi fascinat de lumea satului, Neculau era, în acelaşi timp, conştient de sărăcia şi ignoranţa în care această lume se găsea. „Am plecat, sublinia el, de la constatarea că familia şi gospodăria ţărănească aveau multe carenţe şi ne-am luat sarcina de a le aduce toate corectările posibile”(10). Structural, Neculau resimţea nevoia unui pragmatism exemplar, numai astfel, susţinea el, putându-se face acea „corectare a etnicului” invocată adesea de Lucian Blaga(11). A avut ca modele teoretice operele lui Pestalozzi şi Grundtvig; de mare ajutor i-au fost sfaturile lui Simion Mehedinţi, Mihail Sadoveanu, Apostol Culea, părintelui Furtună, Vasile Pavelcu ş.a. Cel mai aproape de suflet i-au fost, în greaua încercare în care a intrat de bună voie, intelectualii şi ţăranii din satele microzonei Ungureni. O influenţă hotărâtoare asupra formării sale intelectuale, dar şi în activitatea de la Ungureni, a avut-o Constantin Fedeleş, iubitul său profesor de la facultate(12).

Pornind de la premiza că ţăranul „e sensibil la două chemări: una dinspre cer, din care decurge întreaga lui spiritualitate, şi alta dinspre pământ, de care e legată esenţa sa materială”(13), Eugen D. Neculau a gândit acţiunea de la Ungureni pe două planuri; în primul rând, unul educativ, în care se urmărea lichidarea analfabetismului şi superiorizarea adultului rural prin cultură; acest plan era corelat cu o amplă campanie de cunoaştere sociologică a satului, în urma căreia să se poată scrie monografia localităţii; al doilea plan, strâns legat de primul, viza ridicarea economică a satelor. Pentru ca această acţiune să aibă şanse de succes a pus-o sub semnul ştiinţei pedagogice; pedagogia adultului rural, concepută, mai ales sub raportul activităţii practice, are în Neculau un înaintaş meritoriu, acesta fiind contemporan în preocupări cu reprezentanţii Şcolii americane de pedagogie a adultului(14).

În 1936 Căminul Cultural este transformat, după împotriviri înverşunate din partea Ministerului Agriculturii şi cel al Instrucţiunii Publice(15), în Universitate Populară; raza de acţiune este extinsă la 12 localităţi situate în trei comune (Ungureni, Borzeşti şi Călugăreni) şi două judeţe (Botoşani şi Dorohoi). De acum înainte instituţia îşi va afirma un accentuat statut autonom, care adesea a deranjat pe mai marii timpului. Pe de altă parte, izbânda de la Ungureni a fost posibilă datorită, în primul rând, unei organizări instituţionale fără cusur.

Membrii activi trebuiau să aibă ştiinţă de carte (aveau obligaţia ca într-un an să citească minim trei cărţi şi să le facă rezumatul în scris!) şi o mică bibliotecă, să participe regulat la întrunirile culturale şi la activităţile mişcării cooperatiste, să aibă bună purtare în societatea satului, iar familia lor să ducă un trai igienic; într-un cuvânt, să aibă, ei şi familiile lor, o conduită exemplară, cea mai mică abatere atrăgând excluderea lor din rândurile membrilor activi ai Universităţii. Toate aceste obligaţii au fost statornic urmărite de conducere, Neculau preferând să lucreze „cu cei puţini şi solidari spre binele şi folosul celor oricât de mulţi”(16). Independenţa în plan financiar a instituţiei a fost realizată prin crearea, tot în 1936, a Cooperativei de aprovizionare, producţie şi desfacere agricolă, ca şi a Băncii Populare Ungureni, anexe economice care au funcţionat ireproşabil până în 1948.

Dintre marile realizări ale Universităţii populare de la Ungureni amintim: organizarea a peste 4000 de întruniri culturale (şezători, conferinţe, teatru şcolar şi sătesc, spectacole de cinema, audiţii la radio şi patefon, cursuri, concursuri ş.a.), aceste întruniri având menirea de a trezi „omul din om, cu toate datoriile lui de părinte, cetăţean şi de gospodar”(17); prezenţa mass-mediei la Ungureni încă din perioada 1927-1930, Căminul Cultural având publicaţie proprie („Buletinul Căminului Cultural”), din care au apărut patru numere; experimentarea tuturor formelor de cooperaţie economică; tot în cadrul mişcării cooperatiste s-au plantat mii de pomi altoiţi, zeci de mii de duzi şi sute de mii de salcâmi; amenajarea unui parc cu arbori de pădure de 5 ha în Ungureni; organizarea unei pepiniere cu 18000 de pomi(18); acordarea, în 1940, Băncii Populare din Ungureni a unui credit nelimitat de către Banca Naţională a României, filiala Botoşani; existenţa unui magazin universal, care avea ca anexe o brutărie, instalaţie de apă gazoasă, staţie pentru prelucrarea laptelui, depozit de sare ş.a.

Aşa se face că dintr-un sat oropsit de vremuri şi de păcate endemice, cu locuinţe improprii şi multe cârciumi, Ungurenii a ajuns în scurt timp printre satele fruntaşe, chiar prospere, ale ţării; fără măsuri administrative speciale, beţia, ca şi multe alte năravuri ale ţăranului, au dispărut încetul cu încetul. Fireşte, cămine culturale cu o bună activitate, conduse de intelectuali inimoşi şi de bună credinţă, erau şi în alte părţi ale României. Dar, la Ungureni, „luminarea” satului prin cultură era concomitentă, chiar anticipată, de lupta pentru un cât mai ridicat standard de viaţă.

Desigur, mişcarea condusă de Eugen D. Neculau nu avea cum să nu fie ocolită de adversităţi, provocări sau intrigi. Adversarii socoteau că profesorul Neculau urmăreşte să acceadă la o catedră universitară sau că activitatea de la Ungureni nu era nimic altceva decât o trambulină politică. În 1938 a fost chiar acuzat că a subordonat Universitatea Populară francmasoneriei(19), afirmaţie care l-a nemulţumit profund, cu atât mai mult cu cât, dacă nu reuşea să dovedească falsitatea acuzaţiei, Universitatea urma să fie desfiinţată. Însă, după ani şi ani de sforţări, oamenii de bună credinţă şi-au dat seama că Neculau nu a urmărit decât două lucruri: interesul pentru ştiinţă şi datoria faţă de satul natal(20).

Izbânda de la Ungureni nu putea fi deplină dacă Neculau nu era ajutat de cunoscuţi oameni de cultură, unii dintre ei fiindu-i chiar prieteni; dintre aceşti amintim doar pe Simion Mehedinţi, Mihail Sadoveanu, Dumitru Furtună, Vasile Pavelcu (care îl socotea pe Neculau un „filozof şi educator al ţărănimii”(21), Ionescu-Sişeşti, Deodat Teodoru, Apostol Culea ş.a.(22). Dintre „sfetnicii de taină cu care mă consultam în situaţiile cele mai dificile”(23) îi pomenim numai pe economistul Constantin-Aurel Arimescu, un organizator excepţional, ajutorul său principal în ceea ce priveşte partea economică a instituţiei, pe Gheorghe Botez din Vicoleni, „un înţelept al văilor” ce umbla adesea cu cărţi prin satele regiunii, apoi pe Ion Chipăruş, Vasile Ştefan, învăţătorii Alexandru Moisiu, Gheorghe Arnăutu şi Dumitru Neculau, precum şi pe soţia sa, harnica învăţătoare Ana Neculau(24) şi pe sora acesteia, profesoara Natalia Arnăutu.

Al doilea război mondial, seceta, foametea şi mai ales regimul totalitar care se năştea, au determinat aşa-zisa „autodizolvare” a Universităţii Populare. Eugen D. Neculau şi-a dat seama că noul regim, mai devreme sau mai târziu, va lichida şi această amintire a regimului burghez, aşa încât a preferat autodizolvarea în preziua desfiinţării forţate(25).

Situată alături de colonia-şcoală de la Soleşti-Vaslui şi de Serviciul social al lui Gusti(26), venind în prelungirea Astrei şi a mişcării haretiste(27), Universitatea Populară de la Ungureni a deschis şi a propus un drum de urmat în satele româneşti, drum care urmărea salvarea satului prin puterile sale proprii. Universitatea Populară iniţiată şi condusă de Eugen D. Neculau „a avut un scop ştiinţific, de educare a adultului, dar şi unul economic. În felul ei […] a fost o instituţie unică ce-şi desfăşura activitatea în mediul sătesc; unică atât ca scop, cât şi ca mijloace”(28). Sătul de politicianism, străin de extremisme, adept al unui naţionalism lucid şi constructiv(29), Neculau a ales o anume cale, considerată de el profund reformatoare, punându-şi „întreg sufletul în această nobilă întreprindere”, crezând cu toată fiinţa sa că astfel şi-a făcut „datoria faţă de Patrie, faţă de Neam, faţă de cei din mijlocul cărora m-am ridicat şi, în acelaşi timp, faţă de ştiinţă”(30).

Eugen D. Neculau nu s-a cantonat numai în acţiunea practică de civilizare a celor 12 sate, ci a fost şi un prolific condeier. Astfel, este autorul primei monografii, în România, despre J. J. Rousseau (1938), lucrare pentru care s-a documentat intens la Paris în 1930, când a beneficiat de o bursă de câteva luni(31); încă din facultate era colaborator al revistei de folclor „Tudor Pamfile” din Dorohoi, revistă editată de părintele Furtună, iar din 1932 al „Mitropoliei Moldovei”. De asemenea, în 1936 a publicat o broşură privitoare la Problema ridicării satului românesc, iar în 1942 o rară şi valoroasă Bibliografie a satului românesc. După 1960, semnătura lui Neculau reapare în „Cronica” ieşeană, în „Anuarul de lingvistică şi istorie literară” (al filialei Iaşi a Academiei Române), în „Revista de pedagogie”, în „Revista de etnografie şi folclor”, în „Îndrumătorul cultural”, în „Magazin istoric”, precum şi în numeroase ziare din Iaşi, Botoşani şi Suceava. La uşa sa începeau să bată studenţii în căutare de informaţii bibliografice în sprijinul redactării lucrărilor de licenţă.
Cu toate acestea, o mâhnire statornică nu-l mai părăsea; cărţile sale de căpătâi la care trudise, în special în perioada 1950-1970, rămâneau caligrafiate între coperţile a două vaste manuscrise: Sate pe Jijia de Sus (5561 de pagini) şi Istoricul Căminului şi Universităţii Populare de la Ungureni pe anii 1927-1948 (1373 de pagini). Eforturile sale de a le publica, măcar în ediţii prescurtate, sub formă de compendiu, au eşuat sistematic(32). Drept urmare, a lăsat în urma sa o arhivă personală impresionantă, în mare parte păstrată astăzi la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi; se detaşează, ca importanţă, manuscrisul Sate pe Jijia de Sus (cu subtitlul Studii de sociologie rurală, iar în altă parte Cercetări istorice şi sociale), acest manuscris cuprinzând istoria completă a celor 12 sate din microzona Ungureni, evoluţia proprietăţilor şi a familiilor fiind coordonatele esenţiale ale acestei masive lucrări.

În viziunea lui Neculau, dintre ştiinţele auxiliare ale istoriei, genealogia este cea care poate servi cel mai bine la scrierea istoriei unei comunităţi rurale; era convins că pentru istoria românilor genealogia este esenţială, numai cu ajutorul acesteia putând fi elucidate aspecte, fapte, structuri de istorie economică, socială şi culturală, care altfel riscă să rămână necunoscute pentru totdeauna. Credea că „fiecare familie, în parte, are o istorie, care, oricât de măruntă, e însemnată pentru vremea ei”33. Nu-l interesa genealogia în sine, ci ceea ce putea cunoaşte prin intermediul acesteia; încerca adeseori să ajungă la sufletul omului, la substraturile pe care se mişcă istoria umană. Cu alte cuvinte, genealogiile, ca şi bogatul inventar de fapte şi date, nu trebuiau decât să ajute „la cunoaşterea oamenilor şi a stărilor sociale de altădată”(34), nefiind nicidecum un scop în sine. Aşadar, firul roşu al întregii monografii îl constituie, mai mult sau mai puţin, cercetarea genealogică.

Satul Ungureni cu microzona adiacentă, a fost, până în 1834, în ţinutul Hârlău. Mult timp, până în secolul al XIX-lea, aici a rezistat o „insulă de răzeşie”, alcătuită din satele Ungureni, Epureni, Vicoleni şi Plopeni-Dumeni. Spre această insulă şi-a îndreptat, cu precădere, atenţia Eugen D. Neculau. În acest context, aminteşte că „istoria satelor de care ne ocupăm […] este însăşi istoria moşiilor respective. […] În curgerea vremii proprietăţile mari şi mici s-au făcut, s-au desfăcut, s-au refăcut, întocmai cum s-au prefăcut şi familiile omeneşti”(35). „Insula de răzeşie” este bine ancorată şi în spaţiul geografic, ea fiind cercetată împreună cu alte opt sate. Mai mult, cercetarea este extinsă şi la „vecinătăţile” apropiate acestei microzone, ajungând să studieze alte 13 sate de centură, suprafaţa localităţilor cercetate fiind astfel de peste 150 Km2.

Nutrea nădejdea repetării muncii sale ştiinţifice şi de către alţi cercetători români; susţinea, pe bună dreptate, că având la îndemână 1500 de lucrări de acest gen „am avea la dispoziţie cea mai mare parte din materialul documentar pentru adevărata istorie socială a ţării noastre”36. În ceea ce-l priveşte, oarecum împăcat cu propria-i conştiinţă, afirma: „Prin studiul de faţă, microregiunea Ungureni […] îşi are trecutul limpezit, ca şi localităţile Nereju, Clopotiva şi Drăguş”(37).

În anii ce au urmat pensionării (1959) s-a dedicat tot mai mult muncii asidue de redactare a lucrărilor sale. Locuia în Iaşi încă din 1938, într-o casă parohială a bisericii Sfântul Gheorghe Lozonschi; aici, cu nostalgie, a avut răgazul să retrăiască marile momente ale „minunii”38 de la Ungureni. Însă nu nostalgia i-au marcat ultimele decenii de viaţă, ci o muncă grea şi anevoioasă, plină de numeroase dificultăţi; acestea erau generate, pe de o parte, de organizarea nesistematică a arhivelor, iar, pe de altă parte, de precaritatea mijloacelor materiale; pensionar fiind, cu o pensie mai mult decât modestă, profesorul cerceta pe cont propriu, făcând cu greu faţă cheltuielilor legate de deplasările în alte localităţi. Au fost peste 25 de ani de muncă neîntreruptă, cu foarte rare clipe de răgaz, ani ce s-au constituit într-o veritabilă revanşă faţă de vremurile vitrege în care opera sa supremă – Universitatea de la Ungureni – a fost distrusă.

Mereu cu gândul la Ungurenii săi dragi nu ezită să meargă sau să se intereseze de tot ceea ce se întâmplă acolo. În 1967, la 40 de ani de la înfiinţarea Căminului Cultural, este sărbătorit discret la Ungureni. Regimul comunist, în căutarea unei identităţi cât mai solide, reînfiinţează, în 1971, Universitatea Populară din Ungureni, profesorul Neculau fiind chemat să rostească cuvântul de deschidere. Consiliul de Stat îl decorează, în 1972, cu „Meritul cultural”, clasa a II-a…(39). După 1967, din ce în ce mai bolnav, este internat de mai multe ori în spital, fiind supravegheat îndeaproape de cele două fiice ale sale, amândouă doctoriţe(40). Se simţea, după cum singur mărturisea, „ca o floare bătută de bruma toamnei”(41). La 20 octombrie 1974 pleca în lumea păcii şi a veşniciei, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iaşi, alături de vărul său C. A. Arimescu, mâna sa dreaptă în misiunea de la Ungureni; mai târziu, în 1981, „Doamna” sa îi va veni alături. Ar fi dorit să-şi ducă somnul de veci alături de strămoşii săi în cimitirul vechi al Ungurenilor(42), dar acesta dispăruse între timp.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Eugen D. Neculau au afirmat că a fost un „apostol al satului”, „fiu al celor mulţi”(43), „dictator luminat”, „filantrop”(44) sau „misionar”(45). Neculau nu a fost de acord cu nici una din aceste etichete(46), recunoscând totuşi că succesul unei acţiuni se datorează în mod esenţial apariţiei unei personalităţi puternice(47), unui lider sau manager, cum am spune noi azi. „Dar unde şi când să găseşti acest exemplar rar? Pe el îl scoate din anonimat şi din comun numai vocaţia cu care este dotat”(48).

Într-o carte apărută încă pe vremea când profesorul Eugen D. Neculau era în viaţă, tot ceea ce făurise el era pus sub semnul „acţiunii eroice”(49). Slujind cu modestie cea mai înaltă catedră a vieţii sale, satul natal, Neculau era elogiat pentru „exemplara lui putere [şi] neîntrecutul crez în care şi-a desfăşurat firul vieţii, întorcându-se la izvoare”(50). Faptele, expuse sumar în această schiţă de portret, ne dovedesc că într-adevăr Eugen D. Neculau a fost un om rar, devotat întru totul unei cauze, capabil să înfăptuiască, cu măsură şi perseverenţă, ceea ce şi-a propus. Cei mulţi şi tăcuţi pe care i-a ridicat la lumină, fie ei încă aici, fie mai ales dincolo, au de ce să-i fie recunoscători!

Note:

* Viaţa şi activitatea lui Eugen D. Neculau au fost prezentate pe larg în şedinţa inaugurală a celui de-al X-lea Congres de Genealogie şi Heraldică (Iaşi, mai 1999), atunci împlinindu-se un sfert de veac de la trecerea sa pe celălalt tărâm. Aceste informaţii aveau să fie reunite într-un amplu material cu titlul „Eugen D. Neculau – un misionar aproape uitat”, material care se regăseşte în Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, Iaşi, 2003, p. XIII-XXXII.

Articolul purta titlul Paştile Blajinilor sau Găocele de ouă ale profesorului Eugen Nicolau de la Ungureni; de altfel, Sadoveanu i-a consacrat încă alte patru articole: Problema ridicării satului românesc, în aceleaşi „Însemnări ieşene”, nr. 22 din 15 noiembrie 1936; Satul, Fapte şi Cale nouă, toate trei în „Adevărul” din 24, 25, respectiv 26 februarie 1937.

Precizăm că multe din informaţiile utilizate provin dintr-un Curriculum vitae întocmit de Neculau la 15 septembrie 1972, curriculum aflat astăzi în colecţia familiei prof. univ. dr. Gh. Macarie din Iaşi.
Informaţie preluată dintr-un arbore genealogic întocmit de Eugen D. Neculau; acest arbore se află în proprietatea aceleaşi familii Macarie; o copie a fost donată Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi.

Mulţumiri pentru precizările de ordin lingvistic regretatului Ion A. Florea şi lui Mircea Ciubotaru, cercetători la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi.

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi (în continuare D.J.A.N.I.), Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 4.
Inf. Manuela şi Gh. Macarie (înregistrare mg. din aprilie 1998).
D.J.A.N.I., Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 223.
Ibidem, f. 6.
Dumitru Furtună (1890-1965), dr. în teologie, preot din Dorohoi, prieten şi colaborator, sub semnul aceloraşi idealuri, cu Eugen D. Neculau. A fost profesor la Seminarul „Pimen mitropolitul” din Dorohoi şi culegător şi interpret al folclorului din zonă.
D.J.A.N.I., Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 30.
Ibidem, f. 29-30.
Ibidem, f. 238.
Ibidem, f. 822.
Ibidem, f. 231.
Eugen D. Neculau, Universitatea Populară din Ungureni, în „Sociologia în acţiune”, II, 1973, p. 396.
Ibidem, p. 398.
D.J.A.N.I., Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 241.
Eugen D. Neculau, Universitatea…, p. 394.
Florin Becescu, Crimă, spionaj, anarhie, Bucureşti, 1938, p. 70.
D.J.A.N.I., Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 244.
Ibidem, f. 155.
Ibidem, f. 251.
Ibidem, f. 252.
Ibidem.
Informaţie orală Gh. Macarie (aprilie 2003).
Ovidiu Bădina, Experimente româneşti în pedagogia socială, în volumul Pedagogie socială, Bucureşti, 1970, p. 135.
Ion Orghidan, Consideraţii privind tipologia structural-istorică a educaţiei de masă, în „Revista de pedagogie”, nr. 5/1972, p. 97.
Ovidiu Bădina, op. cit., p. 132. Pentru mai multe amănunte a se vedea: Eugen D. Neculau, Universitatea Populară de la Ungureni, în „Revista de pedagogie”, nr. 4/1968, p. 69-74; idem, Experimentul social-pedagogic de la Ungureni, în „Viitorul social. Revista de sociologie”, nr. 3/1973, p. 706-713; idem, Universitatea Populară de la Ungureni, în volumul Sociologia în acţiune, II, 1973, p. 387-402; Alexandru Zub, Experimentul biblioteconomic din Ungureni, în „Revista bibliotecilor”, iunie 1971, passim; Viorel Macarie, Universitatea Populară „Ungureni”, teză de licenţă la Facultatea de Istorie-Filozofie, Iaşi, 1970.
D.J.A.N.I., Fond personal „Eugen D. Neculau”, dos. nr. 2, f. 811-813.
Ibidem, Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 10.
Ibidem, f. 6.
Mai multe amănunte despre această adevărată odisee, vezi în Eugen D. Neculau, Sate…, p. IX-XI şi mai ales la p. XXXIV.
D.J.A.N.I., Fond personal „Eugen D. Neculau”, dos. nr. 108, f. 1.
Ibidem.
Ibidem, dos. 31, f. 1.
Ibidem, dos. 27, f. 22.
Ibidem, f. 23.
Vasile Pavelco, op. cit., p. 154.
În „Buletinul oficial al R.S.R.”, partea I, an. VII, nr. 142, Bucureşti, 17 noiembrie 1971, p. 996.
Inf. Manuela Neculau-Macarie, nepoata lui Eugen D. Neculau (înregistrare mg. din aprilie 1998).
D.J.A.N.I., Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 222.
Ibidem, f. 227.
Vasile Vetişanu-Mocanu, Elogiul eroismului, Bucureşti, 1973, p. 41.
D.J.A.N.I., Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2, f. 827.
D. Mureşanu, Profesorul misionar: probleme şi exemple din Moldova, în „Prutul” din 16 şi 17 iulie 1942.
D.J.A.N.I., Fond „Universitatea Populară Ungureni”, dos. nr. 2, f. 827.
Ibidem, dos. nr. 2B/1927-1948, f. 254.
Ibidem.
Vasile Vetişanu-Mocanu, op. cit., p. 38.
Ibidem, p. 41.

(notele de subsol pot fi verificate in formatul electronic consultând nr.1(13) din colecția revistei)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Dumitru Neghina. spune:

    In anii 1952-1955 a fost profesorul meu de L.romana si Istorie.(cl.Vlll-X). Un om exceptional. Referinduse la un elev nepasator si fiind la subiectul PORTRET ne-a spus ” mai golanasilor pentru portretul domnului Trandafir lui Sadoveanu i-a trebuit doua pagini iar taranului pentru unul nepasator doua cuvinte MALAI CRAPAT)

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5