Casa de Cultură a Municipiului Dorohoi a fost, în data de 10 iulie 2009,  gazda unui eveniment emoţionant: evocarea poetului botoşănean Mihai Munteanu, plecat în paradisul liric al cerului în urmă cu aproape două luni. Astfel se face că la ora 13.00 cei câţiva iubitori de literatură ai urbei s-au adunat pentru a-şi aminti de pitorescul poet. 

Contestat şi apreciat în egală măsură, poetul Mihai Munteanu este unul dintre puţinii scriitori botoşăneni care au publicat la edituri de prestigiu ale României comuniste, într-o vreme în care accesul la ele nu era deloc uşor (excepţie făceau aceia ce aduceau osanale regimului, ceea ce nu este cazul cu Mihai Munteanu). Mari scriitori ai vremii l-au apreciat, l-au vizitat, l-au invitat pe la evenimente literare importante din ţară. Corespondenţa, cu unii din aceştia, a durat tot atât cât le-a fost şi viaţa. Poetul Mihai Munteanu a fost, fără îndoială, o personalitate dintre cele mai marcante ale literaturii româneşti botoşănene din cea de-a doua jumătate de secol XX. Cu toate acestea, stilul său parţial anacronic a făcut ca el să nu fie foarte “gustat”, în mediile literare botoşănene, în ultimii ani ai vieţii sale. Retras în Slobozia, satul natal, din comuna Cordăreni, situată la 20 km nord de Dorohoi, poetul a continuat, cu încăpăţânare, să-şi redacteze poemele, baladele, sonetele, dovedind o prolificitate neobişnuită. Puţini şi-au mai amintit de el, după acest exil autoimpus. Ici-colo, mai era invitat la câte un eveniment, precum sărbătoarea anuală a scriitorilor botoşăneni, care se desfăşoară în luna decembrie a fiecărui an. Dosarul întocmit şi înaintat în două rânduri, de către domnia sa, pentru a intra în Uniunea Scriitorilor, i-a fost respins, de fiecare dată, fapt ce constituie o ruşine, pentru Uniune. Se vede, nu era considerat “scriitor”, de parcă, pentru a fi “scriitor”, e nevoie de o reţetă şi numai de una! Fără a te înscrie în coordonatele “scriitorului” de astăzi nu poţi fi numit, se vede, scriitor… Sau, poate că – Doamne fereşte! – Mihai Munteanu, în caz că ar fi fost admis, ar fi făcut de ruşine Uniunea! E, bineînţeles, o situaţie absurdă, care denotă – culmea! – absurditatea neacceptării sale în Uniune, după o carieră scriitoricească atât de îndelungată şi de prolifică! Sau, mai degrabă, accederea în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor se face numai după un lobby susţinut, atent orchestrat, care nu are, adeseori, prea multă legătură cu valoarea şi statutul scriiturii, ci cu cochetăria “savantă” a ştiinţei întocmirii unui dosar! Ştiinţă pe care, se vede, poetul Mihai Munteanu nu a avut-o! Nu! El nu ştia decât să-şi aştearnă, pe hârtiile-i mototolite, versurile care vorbesc, acum, în locul său!

Evenimentul de astăzi (10 iulie 2009 n.r.) a debutat cu un moment de reculegere, în memoria poetului, urmat de un cuvânt evocator al unuia dintre apropiaţii lui Mihai Munteanu, scriitorul Corneliu Drescanu. Mie mi-a revenit sarcina de a întocmi următorul montaj video (http://ciprianvoloc.wordpress.com/2009/07/10/evocarea-poetului-mihai-munteanu/), în memoria celui care, cu sufletul curat, ne-a lăsat, după moarte, gânduri, emoţii, trăiri la fel de curate – chiar dacă nu în stilul poeziei contemporane, ci al uneia care nu se mai scrie, astăzi. Mulţi l-au considerat, din acest motiv, un simplu versificator, ferindu-se să-i atribuie eticheta de poet. Dar, pentru aceasta, ar trebui, în prealabil, ca respectivii să pretindă a cunoaşte CE ESTE poezia. Eu unul, mărturisesc, nu sunt deloc edificat, asupra faptului. Dar, dacă alţii, mai cunoscători şi mai înţelepţi decât mine, sunt deja edificaţi, tare mult i-aş ruga să mă lămurească, şi pe mine!!! Pentru mine, Mihai Munteanu rămâne un poet al altui veac, rătăcit într-un timp al experimentelor, al teribilismelor, al mecanicismelor, al goanei după formele fără fond. Şi chiar dacă, poate, nici în urmă cu un secol nu ar fi concurat marilor şi consacraţilor poeţi de atunci, decât poate timid, rămâne poetul sufletului curat, al naturii, al plaiurilor, al copilăriei. Uşurinţa cu care îşi concepea rimele ar trebui să dea de gândit, însă, multor poeţi contemporani (incapabili chiar şi de o singură rimă naturală, neforţată), iar consistenţa de conţinut a poemelor sale nu poate decât să constituie un as în plus. Tenta epigramistică, a poemelor sale, aura de pamflet, a multor versuri, stilul memorialistic, sunt trăsături definitorii ale creaţiei sale. E drept, astăzi aceste tendinţe nu se mai cultivă decât în medii restrânse. Dar ele depun mărturie pentru o anume percepţie lirică, a sufletului omenesc, pe cale de dispariţie. E, şi acesta, un argument în favoarea citirii operei lui Mihai Munteanu. Oricum, cu solitudinea-i autoimpusă, de după moartea mult iubitei sale soţii (survenită în 1996), el continuă să scrie, cu siguranţă, şi acum, versuri, în paradisul poeţilor. Multă inspiraţie, MAESTRE !

Casa de Cultură a Municipiului Dorohoi a fost, în data de 10 iulie 2009,  gazda unui eveniment emoţionant: evocarea poetului botoşănean Mihai Munteanu, plecat în paradisul liric al cerului în urmă cu aproape două luni. Astfel se face că la ora 13.00 cei câţiva iubitori de literatură ai urbei s-au adunat pentru a-şi aminti de pitorescul poet. 

Contestat şi apreciat în egală măsură, poetul Mihai Munteanu este unul dintre puţinii scriitori botoşăneni care au publicat la edituri de prestigiu ale României comuniste, într-o vreme în care accesul la ele nu era deloc uşor (excepţie făceau aceia ce aduceau osanale regimului, ceea ce nu este cazul cu Mihai Munteanu). Mari scriitori ai vremii l-au apreciat, l-au vizitat, l-au invitat pe la evenimente literare importante din ţară. Corespondenţa, cu unii din aceştia, a durat tot atât cât le-a fost şi viaţa. Poetul Mihai Munteanu a fost, fără îndoială, o personalitate dintre cele mai marcante ale literaturii româneşti botoşănene din cea de-a doua jumătate de secol XX. Cu toate acestea, stilul său parţial anacronic a făcut ca el să nu fie foarte “gustat”, în mediile literare botoşănene, în ultimii ani ai vieţii sale. Retras în Slobozia, satul natal, din comuna Cordăreni, situată la 20 km nord de Dorohoi, poetul a continuat, cu încăpăţânare, să-şi redacteze poemele, baladele, sonetele, dovedind o prolificitate neobişnuită. Puţini şi-au mai amintit de el, după acest exil autoimpus. Ici-colo, mai era invitat la câte un eveniment, precum sărbătoarea anuală a scriitorilor botoşăneni, care se desfăşoară în luna decembrie a fiecărui an. Dosarul întocmit şi înaintat în două rânduri, de către domnia sa, pentru a intra în Uniunea Scriitorilor, i-a fost respins, de fiecare dată, fapt ce constituie o ruşine, pentru Uniune. Se vede, nu era considerat “scriitor”, de parcă, pentru a fi “scriitor”, e nevoie de o reţetă şi numai de una! Fără a te înscrie în coordonatele “scriitorului” de astăzi nu poţi fi numit, se vede, scriitor… Sau, poate că – Doamne fereşte! – Mihai Munteanu, în caz că ar fi fost admis, ar fi făcut de ruşine Uniunea! E, bineînţeles, o situaţie absurdă, care denotă – culmea! – absurditatea neacceptării sale în Uniune, după o carieră scriitoricească atât de îndelungată şi de prolifică! Sau, mai degrabă, accederea în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor se face numai după un lobby susţinut, atent orchestrat, care nu are, adeseori, prea multă legătură cu valoarea şi statutul scriiturii, ci cu cochetăria “savantă” a ştiinţei întocmirii unui dosar! Ştiinţă pe care, se vede, poetul Mihai Munteanu nu a avut-o! Nu! El nu ştia decât să-şi aştearnă, pe hârtiile-i mototolite, versurile care vorbesc, acum, în locul său!

Evenimentul de astăzi (10 iulie 2009 n.r.) a debutat cu un moment de reculegere, în memoria poetului, urmat de un cuvânt evocator al unuia dintre apropiaţii lui Mihai Munteanu, scriitorul Corneliu Drescanu. Mie mi-a revenit sarcina de a întocmi următorul montaj video (http://ciprianvoloc.wordpress.com/2009/07/10/evocarea-poetului-mihai-munteanu/), în memoria celui care, cu sufletul curat, ne-a lăsat, după moarte, gânduri, emoţii, trăiri la fel de curate – chiar dacă nu în stilul poeziei contemporane, ci al uneia care nu se mai scrie, astăzi. Mulţi l-au considerat, din acest motiv, un simplu versificator, ferindu-se să-i atribuie eticheta de poet. Dar, pentru aceasta, ar trebui, în prealabil, ca respectivii să pretindă a cunoaşte CE ESTE poezia. Eu unul, mărturisesc, nu sunt deloc edificat, asupra faptului. Dar, dacă alţii, mai cunoscători şi mai înţelepţi decât mine, sunt deja edificaţi, tare mult i-aş ruga să mă lămurească, şi pe mine!!! Pentru mine, Mihai Munteanu rămâne un poet al altui veac, rătăcit într-un timp al experimentelor, al teribilismelor, al mecanicismelor, al goanei după formele fără fond. Şi chiar dacă, poate, nici în urmă cu un secol nu ar fi concurat marilor şi consacraţilor poeţi de atunci, decât poate timid, rămâne poetul sufletului curat, al naturii, al plaiurilor, al copilăriei. Uşurinţa cu care îşi concepea rimele ar trebui să dea de gândit, însă, multor poeţi contemporani (incapabili chiar şi de o singură rimă naturală, neforţată), iar consistenţa de conţinut a poemelor sale nu poate decât să constituie un as în plus. Tenta epigramistică, a poemelor sale, aura de pamflet, a multor versuri, stilul memorialistic, sunt trăsături definitorii ale creaţiei sale. E drept, astăzi aceste tendinţe nu se mai cultivă decât în medii restrânse. Dar ele depun mărturie pentru o anume percepţie lirică, a sufletului omenesc, pe cale de dispariţie. E, şi acesta, un argument în favoarea citirii operei lui Mihai Munteanu. Oricum, cu solitudinea-i autoimpusă, de după moartea mult iubitei sale soţii (survenită în 1996), el continuă să scrie, cu siguranţă, şi acum, versuri, în paradisul poeţilor. Multă inspiraţie, MAESTRE !