Primit pentru publicare: 10 ian. 2017
EVOCĂRI  CU… TRAIAN  CALANCIA
Publicat: 11 ian. 2017
Republicat: 20 aug. 2024
Editor: Ion ISTRATE

L- am cunoscut, de când eram copil, şi îl ştiam aşa cum îl ştia toată lumea, de nea Stelică.
Stelică Nemţeanu a fost un om deosebit, de o sensibilitate deosebită, lăutar vestit în toată zona de nord a Moldovei. Era omul care nu trecea niciodată nepăsător pe lângă un om în necaz sau în suferinţă; era în stare de orice sacrificiu carei stătea în putinţă spre a te ajuta, dacă îi solicitai ajutorul. Era cunoscut şi cunoştea pe toată lumea şi găsea întotdeauna pentru fiecare câte o vorbă bună. Om de duh, lua în derâdere vicisitudinile şi greutăţile vieţii, încurajând pe cei necăjiţi, necăjind pe cei infatuaţi şi orgolioşi. În simplitatea sa, făcea alergie la prostie şi grandomanie, taxândo de fiecare dată, făcând astfel deliciul întâlnirilor şi petrecerilor mondene. Om umblat şi uns cu toate alifiile, era greu de păcălit şi de aceea respectul cu care era tratat de cei din jur, stârnea unora o invidie puerilă. Din acest motiv, unii confraţi de breaslă nu lau adorat, dar nici nu avea el nevoie de o astfel de adoraţie, atâta timp cât „Mai Marii” breslei care treceau prin oraş, îl căutau şil vizitau, apreciindul la adevărata lui valoare. În mâinile sale, vioara prindea viaţă, „ghiersul” lăutăresc contopinduse cu sufletul său. Îi cunoşteai stările sufleteşti, după cum cânta. De fapt, el…nu cânta, el trăia muzica. Muzica izvora din interiorul sufletului său, din interiorul trăirilor sale, având un stil de interpretare inimitabil. Cu o nelipsită ţigară în colţul gurii, mereu pus pe şotii, când apărea întro petrecere, succesul era garantat. Prietenia mea cu nea Stelică, dat fiind diferenţa, mare, de vârstă dintre noi, sa bazat pe dragostea faţă de muzică, respectul pentru meseria sa, pentru familia sa. Am privilegiul de a mă fi numit printre prietenii săi, o prietenie care ma onorat şi ma ajutat să depăşesc multe momente neplăcute din viaţă. Nea legat muzica bună pe care o ascultam împreună, muzica bună pe care o cânta el, la un pahar cu vin, în intimitatea orelor târzii din noapte sau a duminicilor petrecute împreună, în intimitatea amintirilor pe care le depăna, a povestirilor de un farmec şi un pitoresc aparte. Nu am să uit niciodată sfatul înţelept, pe care mi la dat întro împrejurare în care ma găsit undeva, cu un pahar mare de coniac în faţă, spus cu vorbă domoală şi aproape părinteşte:

„– Domnu Traian, nu te amăgi cu surogatele astea. Lumea bună, bea vin…”

Împreună cu câteva familii din oraş, (D. Hurjui, A. Manole, V. Calancea) ne făcuserăm obiceiul de a ne cânta serenade în zorii zilelor noastre de naştere. Categoric, nea Stelică, era nelipsit de la acest gen de petrecere, fiind la propriu şi la figurat, vioara întâi. Cânta, atunci, acompaniat de celebrul său frate Mitică, de talentatul Mihai Ispir, de Emil Bejenaru sau Catriuc, de controversatul Badurlea sau de cine se mai nimerea. Acest gen de petreceri, nea creat momente înălţătoare de trăire spirituală, întrun moment în care aproape totul era interzis. Pasionat de electronică, aveam tot timpul la îndemână, aparatura necesară imortalizării unui asemenea moment. Dispun şi acum de multe benzi magnetice cu o „muzică de suflet”, cântată pentru suflet, în ceas de aducere aminte a vremurilor care au trecut. Un singur regret am în suflet, că nu la lăsat Dumnezeu printre noi şi în vremea filmărilor video, ca amintirea sa, să mai umple puţin golul imens rămas prin trecerea sa în nefiinţă. Îl ascultam ore întregi vorbindumi despre viaţa sa, despre părinţi, despre tinereţea sa, despre viaţa şi obiceiurile clanurilor evreieşti sau româneşti ale târgului  în care intrase.  Era o enciclopedie de poveşti cu tâlc, poveştile lui având o picanterie savuroasă, izvorâtă dintrun mare talent de povestitor, îmbinând discursul, cu fragmente muzicale şi frânturi de cântece, astfel încât aveai impresia că te aflai în toiul acţiunii. În compania sa, timpul trecea neînchipuit de repede. Îmi amintesc cum îmi cerceta cu atenţie viorile şi chitarele copiilor mei, le acorda, apoi cânta cu fiecare în parte, cu sensibilitate şi dăruire, spre marea admiraţie a acestora.  Ascultam apoi înregistrări cu muzică adusă de mine de peste Prut, operetă sau muzică folk.  O seară de neuitat am petrecut în compania sa şi a minunatei doamne Aneta, soţia sa, cântând pe două voci, cu acompaniament de chitară. Nu cânta pentru bani, cânta din plăcere. În ultima perioadă a vieţii, însă, cântecul său devia spre tristeţe şi nelinişte. Cu un an înainte de a muri, iam făcut o mare surpriză, care la impresionat şi la bucurat nespus. Cu aceleaşi familii de prieteni de care am mai amintit, în zorii zilei de 10 ianuarie, ziua sa de naştere, Stelică Nemţeanu, care făcuse sute de serenade în viaţa sa, a avut parte şi el de o unică şi ultimă serenadă, în compania noastră şi a familiei. Acum când nu mai este, îi ţine trează amintirea  muzica sa inegalabilă, din înregistrările pe care, inspirat, leam realizat şi, pe care le ascult cu pioşenie, nu ştiu de ce, mai ales în momentele de tristeţe.

De câte ori paşii mă poartă prin cimitirul oraşului, trec şi pe la mormântul lui, iar dacă nu am săi las o lumânare aprinsă, îi las o lacrimă curată, spre eternă aducere aminte.