când clopotul dinspre apus sună
pe tonuri regale
și toaca mănăstirii de-abia-și mai alină fecioarele milostive
pe dealul tău
seara se lasă cu cântec de jale
acum
când munții-s pângăriți de veșnicele veșminte
și pădurea-i mereu răstignită
în poiana cu umbra-i fugărită
acum
cu inima sfărmată în poezie
dorul îmi plânge din sufletu-mi pribeag
căci țarina-i sărăcită de-al nost meleag
după o extirpație fără anestezie

acum
mă opresc în tristul ritmat
și mă îmbrac în lacrimi de prinț abandonat
pentru a mă răscula
din patimi