Falsa dilemă: prozodie/literatură
Publicat de Virginia Paraschiv în Martie 18, 2012 la 1:23am în http://cititordeproza.ning.com, Dezbateri-Jurnalism literar-Cenacluri literare-Interviuri

Limba română nu mai poate cuprinde exprimarea constrânsă în canoanele prozodice, spun adepţii fervenţi ai versului liber, în speţă „moderniştii profesionişti”. Rebeli şi ostili oricărui demers poetic tradiţionalist, alchimiştii liberului arbitru din versul alb, ignoră cu desăvârşire că discursul poetic are „ecou”, el se aude, şi orice stridenţă aritmică sparge unitatea de sugestie şi de înţeles. A devenit un păcat venial transcrierea clasică a ideii poetice, oricare ar fi aceasta. „Versificatori respinşi de suflul poetic”, clamează în dispreţ şi aroganţă stăpânii inelelor strâmbate şi contorsionate. Manierism, mimetism, epigoni fără idee, şi acuzaţiile pot continua. Prozodie, nu literatură, afirmă poetul Lucian Alecsa, în anul de graţie 2009, într-un demers jurnalistic care se vrea polemic pamfletar, demers care îl pune la stâlpul infamiei pe clasicizantul Dorian Gaftoneanu. Suntem în anul 2012, şi , din câte ştiu, nu i-a trecut mânia pentru „intrusul prozodic” Gaftoneanu în peisajul mirific al literaturii româneşti. Cu atât mai mult cu cât „infractorul” care tulbură statorniciile gustului consfinţite de grupurile şi orientările USR, recidivează şi, după ce scrie, publică, ba chiar şi-a alcătuit şi un club de cititori fideli. Domnul Lucian Alecsa îşi vede semenii aliniaţi „sub streaşina unui ospiciu administrat” de domnia sa. Ce e de făcut cu oamenii normali, care evadează de sub cupola demoniacului încorporat metaforic în actul de creaţie? Le aplicăm cenzura, o cenzură perfidă, de catifea, în numele dreptului la opinie liberă? Şi îi excomunicăm, cu de la noi putere, în numele monopolului de gust artistic, cu invective drapate perfid sub cupola polemicii şi a pamfletului literar? La ce bun atâta ostilitate? Nu mai este loc sub soare şi pentru texte sapienţiale, echilibrate, calme, uşor ironice şi melancolice- nostalgie difuză după actul cultural elegant şi chiar pragmatic? Recursul livresc, fie şi prin enumeraţie, atenţie!!!-selectivă, să devină un păcat venial? Un creator lipsit de narcisismul lirismului casant, aflat în ipostaza răzvrătirii la dimensiuni apocaliptice, universale, să nu mai aibă locul printre noi, cu firescul drept la exprimare ? Personal nu resping inflexiunile disperării existenţiale rostite poetic în cadenţa versului alb. Ne recunoştem pe noi înşine acolo, cu toate neliniştile, spaimele, tenebrele şi confuziile noastre. De ce să nu recunoaştem însă cu francheţe că spiritul şi sufletul nostru e obosit de explorarea poetică a nimicniciei, a deşertăciunii şi a lipsei de noimă a condiţiei umane?! Avem nevoie de răgaz şi de prospecţii care să ne împace cu lumea, cu viaţa, şi, de ce nu, cu valorile tradiţionale la care ne-am format. Starea conflictuală declanşată de Lucia Alecsa, un poet interesant, provocator şi incomod în formă şi idee poetică, în subiectul „Indezirabilului Gaftoneanu”, nu este, din păcate, un caz, o situaţie particulară, în conjunctura unei rivalităţi locale înălţate artificial, la rang de eveniment. Cazul prezentat are, după opinia mea de cititor, valoare exponenţială. Există un duh al snobismului literar care obstrucţionează creaţia şi circulaţia unor texte unite spiritual tocmai prin diversitatea lor, criterii de interpretare ultilizate arbitrar, conforme mai degrabă cu starea emoţională a comentatorului. Originalitatea, temă uzuală de atac, se vehiculează cu o lejeritate discutabilă, dacă ne gândim la studiile avizate care înseriază expresia poetică în toposuri şi în modelele primare. Nu scăpăm nicum am vrea de locurile comune repetitive şi de memoria arhetipală. Un alt fetiş cu care se operează din plictis, dezinteres sau rea voinţă: „textul nu este Poezie, de parcă mai putem defini conceptual fenomenul, în condiţiile ingeniozităţii demersului poetic de sorginte modern-urbană. Invectiva şi realul prozaic coexistă cu incantaţia magic distilată, textura eterogenă este asimilată ca normă poetică … Se ignoră cu desăvârşire diversitatea consumatorului de literatură. Literatura nu se întoarce cu faţa la cititor, ecoul literaturii scrise sub obrocul cenzurii şi a privilegiilor profesate în regimul comunist, a dezvoltat un spirit de castă specific autorilor înregimentaţi în USR. Ei, elita încifrată etic şi canonic, şi…plebea refuzată de talent. Coabitarea oarecum subversivă şi dezvoltarea până la alienare a stilului aluziv de comunicare a actului creator, a dezvoltat în breasla scritorilor români, un fenomen de izolare faţă de publicul consumator de literatură cultă, un fenomen cvasi autist. Nu vom substitui, după modelul aferat şi pamfletar, un act de excomunicare cu o alternativă inchizitorială. Şi nici nu-l voi trata pe Lucian Alecsa drept ţap ispăşitor al unei derute şi confuzii generale. Exclud din start semnalarea controversei în datele psihologice ale unei posibile alergii sau fobii personale. Am selectat din scrierile lui Dorian Gaftoneanu, unul din cele mai recente texte ale poetului Gaftoneanu: Caragiale. La un secol de tăcere, un text cu vădită tentă de conjunctură, aniversară. Riscul formalismului convenţional pare iminent. Şi totuşi…Meditează poetul asupra culpei noastre cea de toate zilele, tocmai mimetismul formal al ceremoniilor aniversare.
…Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii,
Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde paşii…
Rar de tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană.
De fapt cum ne raportăm noi uzual la Caragiale? Inevitabil analogia clasei politice decadente cu lumea caricaturală percepută la Caragiale. Iar personalitatea scriitorilor o evocăm oarecum frivol, cu apelativul “nenea Iancu”, de unde şi un aer de oarecare suficienţă şi condescendenţă din partea noastră. Câţi dintre noi, ne reîntoarcem, cu reverenţă la scrierile lui Caragiale? Câţi dintre noi mai avem proaspătă memoria textelor, dincolo de clişeele comice(devenite adevărate truisme), din dramaturgie?
Aşadar demersul implicit didactic, abordat de omul de litere Gaftoneanu vine în întâmpinarea hiatusului de preocupare loială şi reală faţă de monstrul nostru sacru, devenit deja istorie. Pe Caragiale îl adorăm mecanic, şi mai ales pentru că aşa se cuvine, e de-al nostru în critica lui acidă de moravuri. Componenta manifest didactică răspunde conceptului de poezie adevăr opus conceptului de poezie ficţiune, cu toată nebulozitatea ideatică şi stilistică. Didacticismul poetic , axiomă a creativităţii poetice în antichitate, răspundea conceptului de poezie obiectivată a CETĂŢII. Poetul Gaftoneanu riscă să înfrunte rechizitoriile moderniştilor şi readuce în prim plan modelul poeziei urbane de tip horaţian, celebrele SERMONES. Poetul nostru se distinge de precursorul său printr-o tehnică particulară. Jocul colocvial al cuvintelor rămâne în actualitate, numai că tensiunea dramatic a supoziţiilor este rostuită printr-o sintaxă specială. Frazele ample şi savant ale limbii latine din sursa originară de referinţă, sunt substituite cu o cadenţă mai abruptă. Enunţurile scurte, aproape laconice, se succed rapid, prin juxtapunere. Cadenţa fermă şi tranşantă vine în întâmpinarea unei ideaţii formulate frecvent ca paradox sau reductibilă la paradox.
… Schimb de capete cu…Lenin. Numai soclul s-a păstrat.
Bun subiect de anecdote. Cât o fi adevărat?
Personalităţi marcante! Nota bene! Amândouă!
Monştri sacri! De legendă. Creatori de lume nouă.Lungimea poemului e compensată de vivacitatea şi de schimbarea rapidă a planurilor de referinţă. Poetul aplică inteligent în evocarea sa „biobliografică” şi cu trimiteri aluziv ironice la contemporaneitate, ca principiu ordonator, dualitatea , de unde o dinamică metacronologică şi o simetrie coerentă: scriitorul şi opera, scriitorul şi lumea, antumitate şi posteritate.
Dorel Mihai Gaftoneanu, prin alternanţa stilistică a interogaţiei şi a enunţului afirmativ, dramatizează însăşi ideea, ideea receptării lui Caragiale, ca personaj şi om, şi a operei sale, într-o eternă şi spectaculoasă alternanţă, controversă ofuscată şi succes.
Caragiale se revigorează în toată splendoarea şi în toată complexitatea, prin poemul lui Dorel Mihai Gaftoneanu , suntem îndemnaţi a cugeta la profunzimea artei şi la destinul contradictoriu al unui protagonist de forţă al literaturii noastre. Autorul ne avertizează discret că suntem pe cale să ne pierdem până şi condiţia succesorială, atâta vreme cât postumitatea lui Caragiale este reductibilă la o reprezentare simplistă. Ca impact emoţional, resimţim dojana de dincolo de text şi invitaţia de a reveni cu seriozitate asupra reperelor pierdute. Dorel Mihai Gaftoneanu ne aduce în atenţie,cu bună credinţă, simplitate şi onestitate, prin remeberul său poetic, o paradigmă veche de când lumea, şi în eternitate proaspătă şi nouă, triada scriitor-operă-cititor. Dincolo de ironia pasageră, din textul poetic transpare un simţământ rarissim în poezie, simţământul de respect. Caragiale este extras din sfera moftului şi a caricaturii, imagina lui este reconfigurată, cu seriozitate, sobrietate şi deferenţă.

Sursa:
http://cititordeproza.ning.com/group/cesedezbateinrepublicacititordeproza/forum/topics/falsa-dilem-prozodie-literatur?xg_source=activity