Ochii te aşteaptă, şoaptele te cheamă,
dorul pârjoleşte gândul meu târziu,
vine toamna aspru, cu un fel de teamă,
de a nu te pierde-n visu-i sângeriu.

ceru-i prea subţire, ceaţa-i necuprinsă,
nopţile te-ascund în crengile inerte,
gura ta mă arde, parcă e desprinsă
din altar de frunze, gata să mă certe.

chiar în faptul serii doi castani se-mbată
cu aroma fină a toamnei în răspăr,,
le aduci în palmă luna sfârtecată,
veşnic risipită în ramuri gri de măr.

frunze fără număr cu nesaţ suspină,
lacrimi mari de ploaie spală paşii tăi,
tu, ascuns în falduri grele , de lumină,
mă priveşti din ale inimii bătăi.

porţi amar pe buze brume trecătoare,
braţele ţi-s ramuri ce-n amurguri ţipă,
mă îmbraci în aripi de păsări călătoare,
ce-au zburat din ceru’ nostru -n pripă.

de atâta dor par norii rupţi în coate,
răstigniţi prin ceruri cu argint în tâmplă,
urlă-n mine vântul şi îmi eşti departe,
dar iubirea noastră totuşi ,se întâmplă.