​Există în fiecare femeie un teritoriu pe care nimeni nu-l poate cuceri. Nu are hotare desenate și nici ziduri de apărare. Este un loc în care se nasc întrebările ei, unde se adună tăcerile înșirate în salbe de gânduri și de unde izvorăsc, precum izvoarele de munte, reci și limpezi, cele mai importante alegeri.

​Acolo, în adâncul ființei, se adună ca niște râuri șerpuitoare prin labirintul minții credința în rostul ei, destinul implacabil ca o țesătură fină, colorată, dar de neatins, și libertatea, care este ca o rază de lumină ce se strecoară timid spre ea, prin hățișul vieții necerute. Aceste râuri sapă în ființa ei când brutal, dar cu finețea unui bisturiu, creând răni și drame, neliniști și întrebări, când cu moliciune, îndemnând-o la supunere și blazare.

​Cred că nu există femeie care, măcar din când în când, să nu se revolte pe condiția ei, pe toată frământarea ei de-a lungul vieții, pe toate legile scrise sau nescrise care o diriguiesc în toată existența ei pământeană. Mocneala revoltei ei dăinuie încă din timpuri primitive, când forța fizică a bărbatului i-a „tocmit” locul în grup, loc pe care l-a păstrat de-a lungul dezvoltării societăților umane, făcând din ea o ființă slabă, umilă, îngrădită în multe aspecte ale vieții. A fost drum lung de străbătut prin istoria existenței umane până astăzi, când sunt vremuri ceva mai bune… pentru femeie.

​Există un adevăr care revine mereu în istorie: foarte des, statutul femeii a reflectat felul în care o societate a înțeles puterea. În multe societăți antice, femeile aveau foarte puține drepturi juridice sau sociale. În unele culturi erau socotite ca o parte din averea familiei, ca niște lucruri, obiecte, bunuri care, prin căsătorie, treceau în mâinile altora. Bărbații avuți sau conducători își ofereau soțiile celor care le călcau pragul cu statut de prieten, tovarăș în negoțuri sau rival în lupte, ca semn de ospitalitate, putere sau alianță. Biata femeie a fost tratată ca obiect, nu ca pe un egal.

​Lupta ei pentru această egalitate, care a căpătat multe, multe înțelesuri, a fost o luptă de gherilă, în timp, cu toate armele ei, cu toate forțele ei. Și, în timp, cu tenacitate, cu hotărâre, dar și cu amărăciune și durere, ea, femeia, a trebuit să iasă din „maldărul de bunuri” ale familiei sau grupului și să se arate ca om, ca partener egal cu bărbatul în toate câte se petrec într-o viață, să demonstreze și să reziste tuturor zidurilor ridicate în fața ei, înălțându-se la rangul demnității umane. În revolta și lupta lor, femeile s-au făcut auzite, dar au schimbat și istoria fără să poarte coroane sau să conducă armate. În fiecare femeie se ascunde începutul unei lumi, iar cine umilește femeia uită că a fost odinioară copil în brațele uneia care, cu stoicism, își duce viața în credință, destin și libertatea cea mult dorită.

​Istoria femeii nu este doar cronica unor drepturi câștigate. Este istoria unei răbdări aproape cosmice. Generații întregi au învățat să tacă atunci când aveau dreptate, să renunțe atunci când aveau merite, să zâmbească atunci când în sufletul lor erau furtuni. Și totuși, din aceste tăceri nu s-a născut numai suferință. S-a născut forța aceea care continuă și învinge. Femeia poartă în sine o formă aparte de memorie încastrată în destinul ei, memorie care amintește ceea ce s-a petrecut pe pământ, generații de-a lungul timpului, gesturi și trăiri transmise cu curaj. Libertatea ei este, aproape întotdeauna, moștenirea nevăzută a sacrificiului alteia.

​Poate de aceea femeia de astăzi pare mai obosită decât cea de altădată. Astăzi, ea are drepturi, dar și măști care obosesc și sufocă. Trebuie să arate frumoasă fără efort, puternică fără ezitare, sensibilă fără să-și arate vulnerabilitatea, să aibă succes fără greșeli. I se spune că poate orice, însă rareori aude că are dreptul să fie pur și simplu ea însăși.

​Poate că femeia nu se află în realitate între credință și libertate. Poate că ea le ține pe amândouă în palme, ca niște aripi care îi oferă putința de a zbura prin destinul ei. Dar nici credința, nici libertatea nu sunt destinații. Ele sunt exerciții zilnice.

​Poate că termenul de „credință” îl folosim prea ușor. L-am îmbrăcat în definiții, l-am închis în doctrine, l-am făcut să ne aparțină ca un stăpân. Dar înainte de orice sistem de gândire, credința este un gest profund omenesc. Este puterea de a spune „da” vieții chiar și atunci când viitorul rămâne ascuns. Este încrederea că iubirea nu este inutilă, că adevărul merită căutat, că frumusețea poate salva o zi, iar bunătatea nu este o slăbiciune. Femeia trăiește această credință cu maximă și aparte intensitate, nu pentru că ar fi mai puternică decât bărbatul, ci pentru că istoria a obligat-o de multe ori să transforme speranța în singura ei formă de rezistență.

​Credința este vocea lăuntrică, ecoul unei gândiri construite în timp, care îți amintește că valoarea unei vieți nu poate fi măsurată în aplauze sau standarde exterioare, ci cu sensul pe care îl descoperi atunci când îți este greu. Drumul pe care îl străbați, chiar anevoios, trebuie călcat cu demnitate, răbdare și iubire de tine, de familie, de semeni. Credința este fidelitatea față de propriul adevăr, chiar și atunci când acest adevăr nu aduce succes, ci singurătate. Ea cere curajul de a nu deveni cinic într-o lume grăbită să ridiculizeze speranța. Dacă Dumnezeu a încredințat femeii puterea de a purta viața sub inima ei, cum ar putea bărbatul să creadă că are dreptul să o așeze sub propriul călcâi? Credința are valoare atunci când este trăită cu convingere, nu cu constrângere.

​Libertatea ei a venit încet, ca diminețile de iarnă timpurie, când zorii sunt limpezi și colorați. A venit prin educație, prin cultură, prin curajul unor femei care au avut îndrăzneala de a pune întrebări acolo unde nu erau răspunsuri, iar fiecare libertate câștigată cu sudoare le-a adus o nouă responsabilitate. Fiindcă libertatea nu este un premiu, ci o probă de viață. Ea cere curajul de a spune „nu” atunci când toți așteaptă un „da”, și de a spune „da” atunci când frica șoptește să renunți.

​Există o iluzie a timpului nostru: aceea că omul este liber atunci când nu mai depinde de nimeni. În realitate, omul nu încetează niciodată să depindă. Adevărata libertate a femeii începe în clipa când încetează să mai trăiască sub privirea lumii, când nu se mai compară cu altcineva, când nu se mai justifică și nu mai încearcă să răspundă unor standarde care, oricum, se modifică de la o generație la alta.

​În cele din urmă, fiecare femeie își scrie propria biografie nu doar cu faptele pe care le împlinește, ci și cu lucrurile în care a ales să creadă și cu libertățile pe care are curajul să și le asume. Iar acolo unde credința se întâlnește cu libertatea, nu se naște conflictul, ci demnitatea.

​Poate că adevărata libertate după care tânjim este aceea de a nu fi nevoite să plecăm din noi înșine niciodată, să rămânem demne și fidele acelui interior ascuns, unde nu poate intra nimeni fără permisiunea noastră. Adevărata credință este curajul de a rămâne fidelă acelui loc lăuntric, unde demnitatea nu cere permisiunea nimănui pentru a exista.

 iulie 2026  București
Profesor Maria Cernătescu, UZPR