variantă…
Iubito, fii demnă și alungă-ți desăgarii !

Pe când măslinii căprioarei ieșit-au la mezat
și-ți împodobeau crestele împăduritului munte,
tu, sub desișul umbrei verzilor ramuri,
de falsul pădurar te-ai amorezat,
o lipotimie sub balsamuri.
Pe când veverița își netezea coada prin proaspete tufișuri,
învălmășite cu violete-n ofrandă și maci roșii înecați în albul de mălin,
sub fatalitatea tulburatului destin,
cu ambrozia de pe dealuri îți violau liniștita-ți ogradă,
famelicii hapsâni.
Pe când muntele din mare s-a ridicat și ți-a oferit iubirea,
tu cu dealul te-ai încurcat și ți-ai întârtat zdrobirea.
Pe când visele din zorii iubirii îți îmbujorau cununa,
prin ierburile înalte ale muntelui virgin, ți-ai desfăcut armura
și când primul cosaș te-a atacat,
ai tăcut și lanțul iubirii l-ai aruncat, lăsându-te de-aiurea
vrăjmașilor cosași.
Pe când la judecată, s-a ivit problema, ai neglijat
și n-ai mai numărat câți desăgari au trecut
și mai trec printre coapsele care îți protejează avutul
și harul nufărului îmbobocit.
Câți desăgari ți-au supt averea din adâncuri?
Câți desăgari ți-au spurcat fertilul pământ?
Câți desăgari ți-au confiscat și oxigenul din viață?
E zestre ta, cea strămoșească !

Ți-ai ridicat până și brațele, în semn de resemnare,
când măreția Iei au împroșcat-o cu ordinarul stropit.
Ți-au slăbit până și venele din picioare, în semn de neputință,
când terfelitu-ți-au și Catrința…
nesimțiții și hapsânii desăgari!

jt