Copii iubiţi şi răsfăţaţi
cu viaţă şi lumină,
moştenitori mulţi şi bogaţi
şi totuşi grei de vină,
urlând nebuni din mii de piepturi,
buimaci de fericire,
ne cerem drepturi peste drepturi
şi părţi de moştenire.
Fără pe gânduri să mai stăm,
cu carele preapline
de mii de ori pe zi plecăm
pribegi, în ţări străine,
unde ne-aşteaptă lupi haini
şi însetaţi de sânge
şi unde nu mai cresc nici crini,
nici ochi ce ştiu a plânge.
Ne îndreptăm încet, domol,
pierzându-ne în zare;
deasupra vulturi dau ocol
şi ţipă-a înnoptare
şi orbi şi surzi de frig şi teamă
uităm ascunşi în taine
Un Tată suspinând şi-o Mamă
ce plânge pe icoane.
Ei ne rechemă cu mult dor
să revenim acasă
dar vulturii ne dau ocol
şi lupii nu ne lasă.
Vai nouă, fii risipitori
de duh şi de iubire,
la porcii altora păstori,
nereveniţi în fire.
Iar Tatăl ne aşteaptă-n cer
cu lacrimi pe obraz
şi-argaţii Tatei, şi-un inel
şi boul cel mai gras;
până şi bieţii noştri fraţi
ce au rămas acasă
au devenit îngrijoraţi
şi plâng de soarta noastră.
Dar noi, fii prea risipitori,
nemaiîntorşi în sine,
murim pe zi de mii de ori
străini în ţări străine…
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania