FII RISIPITORI

Copii iubiţi şi răsfăţaţi

cu viaţă şi lumină,

moştenitori mulţi şi bogaţi

şi totuşi grei de vină,

urlând nebuni din mii de piepturi,

buimaci de fericire,

ne cerem drepturi peste drepturi

şi părţi de moştenire.

Fără pe gânduri să mai stăm,

cu carele preapline

de mii de ori pe zi plecăm

pribegi, în ţări străine,

unde ne-aşteaptă lupi haini

şi însetaţi de sânge

şi unde nu mai cresc nici crini,

nici ochi ce ştiu a plânge.

Ne îndreptăm încet, domol,

pierzându-ne în zare;

deasupra vulturi dau ocol

şi ţipă-a înnoptare

şi orbi şi surzi de frig şi teamă

uităm ascunşi în taine

Un Tată suspinând şi-o Mamă

ce plânge pe icoane.

Ei ne rechemă cu mult dor

să revenim acasă

dar vulturii ne dau ocol

şi lupii nu ne lasă.

Vai nouă, fii risipitori

de duh şi de iubire,

la porcii altora păstori,

nereveniţi în fire.

Iar Tatăl ne aşteaptă-n cer

cu lacrimi pe obraz

şi-argaţii Tatei, şi-un inel

şi boul cel mai gras;

până şi bieţii noştri fraţi

ce au rămas acasă

au devenit îngrijoraţi

şi plâng de soarta noastră.

Dar noi, fii prea risipitori,

nemaiîntorşi în sine,

murim pe zi de mii de ori

străini în ţări străine…