Primit pentru publicare de la autor, Lucia Olaru Nenati,  9 iunie 2014.
Editor: Ana Maria Maluș, 10 iunie2014.    

 File din cronica vremii noastre

Pornind de la ideea că există şi o funcţie de “cronică a vremii” pe care, printre altele, o îndeplineşte presa – lucru pe care mi l-am revelat în cercetările mele despre trecutul acestui meleag din care am aflat parcă “pe viu” pulsul altor vremi, – mi-am propus să arunc o privire asupra perioadei recente în care s-au petrecut evenimente publice dintre cele ce ar merita să nu lipsească dintr-o asemenea cronică.   ¤ Primul eveniment, în ordinea cronologică, dar şi pentru că e unul fast, e cel care a coagulat pentru o dimineaţă duminicală, publicul cultural al oraşului nostru, şi anume expoziţia aniversară a pictorului Corneliu Dumitriu, cel care şi-a sărbătorit în acest fel împlinirea vârstei seniorale de 60 ani. Panorama tablourilor lui, cele mai multe de mari dimensiuni, e cea mai avenită întrupare a acestei diacronii aflate acum la un popas sărbătoresc, dar şi de evaluare retrospectivă, căci din cuprinsul său se deduce atât evoluţia măiestriei sale, cât şi, mai ales, pecetea reprezentativă a acesteia, aceea care face ca acest pictor să fie unul  “prizat“ de public, cu cotă în clasamentele naţionale şi nu numai, dar şi cu lucrări admirate de cunoscători, destui chiar interesaţi a deţine valori pentru vremurile imprevizibile. Despre toate aceste lucruri ar fi trebuit să cuvânteze maestrul Valentin Ciucă, criticul de artă şi patriarhul – instanţă de consacrare – al plasticienilor acestei părţi de ţară. Din păcate, el n-a putut ajunge şi asfel publicul cultural a fost lipsit de una dintre fascinantele sale alocuţiuni. Dar el s-a pronunţat altădată asupra acestor lucrări ca având, printre alte calităţi, un “dinamism al tuşelor fortifiant” al cărui “colorit permanent vital îi asigură un spor de atractivitate colecţionarului sau simplului privitor”. Dar şi alocuţiunea muzeografului Gheorghe Median, profesionist al discursului retoric, nu numai în privinţa temelor expoziţionale, a prezentat în chip elocvent personalitatea şi opera celui sărbătorit, completat prin intervenţiile lui Theodor Valenciuc şi Traian Apetrei. S-au afirmat multe despre pictura lui Dumitriu şi multe s-ar mai putea adăuga, dar acum, în acest succint medalion, fac doar racordul la inspirata formulă a publicistului botoşănean de odinioară, Constantin Iordăchescu, despre “energiile luminate”, căci această sintagmă mi se pare a defini cel mai pregnant coloritul viu şi personalitatea  tablourilor sale.   ¤

Din păcate, în această perioadă s-au întâmplat şi două evenimente  triste care au afectat şi adunat laolaltă lumea învăţământului botoşănean. Astfel, prima veste a fost aceea că s-a stins din viaţă, după o lungă şi chinuitoare suferinţă, Maria Tereza Negrescu, profesoară de limba franceză, distinsă intelectuală cu o aleasă educaţie şi care a reuşit performanţa, -aproape incredibilă în aceste vremuri – de-a fi timp de 20 de ani directoare a Liceului Textil din oraşul nostru. Lucrul acesta, precum şi prezenţa unui număr mare de foşti colaboratori, profesori, foşti elevi care au condus-o pe ultimul drum şi au exprimat condoleanţe sincere soţului său, fostul inspector şcolar general Horia Negrescu, şi el un om principial şi respectat, toate laolaltă au dovedit încă o dată ceea ce ştiam de multă vreme, că a fost o persoană preţuită şi chiar iubită, o profesoară şi o directoare competentă şi plină de suflet, care manifesta o conduită quasi maternă faţă de elevii săi. Acestea se datorau, de fapt, tinereţii sale sufleteşti pe care i-am cunoscut-o din anii începuturilor şi pe care şi-a păstrat-o toată viaţa, veseliei şi puterii sale de-a se bucura sincer şi deplin pentru cei din jurul său.   ¤

Cea de-a doua veste tristă este aceea a plecării la cele veşnice a profesorului dr. Constantin Manolache, persoană care a îndeplinit funcţii importante în viaţa publică botoşăneană: a fost inspector şcolar general, o destul de lungă perioadă în care s-a manifestat ca un om echilibrat, dar şi bonom, chiar vesel, atunci când situaţia îi permitea să depăşească sobrietatea ierarhică inerentă. Mi-l amintesc în aceste ipostaze în care l-am cunoscut din anii când traiectoria mea jurnalistică a avut în vizor învăţământul botoşănean şi când am colaborat şi la unele manifestări culturale şi ştiinţifice reuşite şi de prestigiu. A fost om politic şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Botoşani, funcţie deloc simplă în aceste vremi ale epocii postrevoluţionare. Dar mai mult ca orice, a fost un profesor cu vocaţie pedagogică pentru multe generaţii de elevi care, iată, acum îl regretă şi-l vor păstra în amintire, după cum se cuvine să-i păstrăm cu toţii şi lui, ca şi tuturor celor ce ne părăsesc, doar amintirea lucrurilor bune ale vieţii lor, ceea ce ar fi poate o cât de mică mângâiere neconsolatei sale soţii, distinsa şi delicata Lucia Manolache.

Ceremonia înmormântării sale a îmbrăcat, de fapt, aspectul unui adevărat spectacol tragic colectiv, la care au contribuit atât prezenţa foarte numeroaselor persoane de notorietate, cât şi popasurile la locurile însemnate din traiectoria sa profesională, discursurile înlăcrimate susţinute în aceste locuri, lungimea coloanei de oameni care au străbătut fără ezitare tot acest traseu sub vipia sorelui nemilos, mulţimea elevilor care purtau tricouri cu chipul profesorului şi multe altele. Amândouă aceste atât de marcante ceremonii funerare mi-au reamintit de un vers pe care l-am scris cu mulţi ani în urmă, dar de care mă pot folosi, iată, şi azi în chip de concluzie: “Cu câtă frumuseţe eşti dator / Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.”   ¤

La sfârşitul acestei săptămâni s-a petrecut iar un moment fericit care restabileşte parcă echilibrul între bine şi rău al acestui interval de timp. La Biserica “Vovidenia” din municipiu s-a desfăşurat în duminica Rusaliilor o slujbă de mare fast prin care s-a sărbătorit aniversarea a  180 de ani de la zidirea bisericii, prilej cu care cei doi preoţi ai lăcaşului Partenie Apostoaie şi Gheorghe Viziteu au fost înaintaţi la rangul de iconomi stavrofori ( purtători de cruce ) de către Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei într-o foarte emoţionantă ceremonie în care corul, dar şi enoriaşii cântau cu toată convingerea răspunsul afirmativ, dovedit prin multe fapte laudabile, la tradiţionala întrebare: “vrednic este?”

Ca o dovadă a acestei vrednicii acesta a fost prilejul lansării unei cărţi de aleasă ţinută, intitulată Rouă de har… File de istorie…, semnată de părintele Gh. Viziteu şi dedicată bisericii Vovidenia pe care a păstorit-o până la pensionare. Cartea este frumoasă şi la înfăţişare, cuprinzând ilustraţii ornamentale ce amintesc de vechiul meşteşug al ornării cărţilor sfinte, dar şi în conţinutul ce tratează detaliat structura ca şi diacronia sfântului lăcaş, precum şi ambientul cultural botoşănean în care s-a petrecut viaţa sa religioasă. Un cuvânt de apreciere se cuvine documentării impecabile şi de-a dreptul doctoral-ştiinţifice cu care a cercetat toate izvoarele informaţionale aflate în arhive, colecţii particulare, presă, cărţi şi lucrări ale altor cercetători ai trecutului botoşănean. In acest punct avem a aduce, la rându-ne, mulţumiri pentru cinstea pe care ne-a făcut-o autorul consemnând cu atâta preţuire sprijinul pe care l-a aflat în lucrarea noastră Arcade septentrionale. Atât momentul sărbătoriri cât şi cartea aceasta sunt fapte de aleasă neuitare. M-am gândit aşadar că se cuvine a se marca măcar în acest fel şi lucrurile bune, dar şi cele triste din curgerea contemporaneităţii noastre, felicitând pe creatorii de preţioase realizări artistice şi ştiinţifice menite să dăinuie pentru viitor; dar păstrând şi un moment de reculegere pentru plecarea prea grăbită a unor personalităţi ale învăţământului botoşănean. Acestea toate s-ar cuveni să sporească meditarea noastră asupra rosturilor existenţei  şi, mai ales, să mai atenueze din forţa resentimentelor pătimaşe care, din păcate, macină continuu şi distructiv vieţile noastre de parcă am trăi veşnic.