Nu este un farmec pentru nimeni oare ?
Să privești atent, cum făr’ de-ncetare,
Valurile mării, spală-n spuma albă,
Stâncile la țărm când de vânt se-nvoalbă ?

Cum cu dușmănie se reped năvalnic
În al lor asalt cu nărav amarnic ?
Iar a lor sfârșire – albă împroșcare,
Și-o găsesc în stânci, într-un zbierăt tare ?

Ci gândind la ele, las loc întrebării,
Ce privește dar, vrăjmășia mării:
Îndârjita luptă ! Pentru ce se ține ?
Biruința – cui ? de va fi, revine ?

Însă eu poetul, ce reflectă încă,
Dezinvolt remarc o temă adâncă,
Care oglindește ca din nimicie
Un subiect aprins de filozofie –

Dar amorul oare ? Nu-i și el de valuri
Crâncen asuprit pentru idealuri ? –
Visuri îndrăznețe – cu darul puterii
Ura înecând undelor durerii ?

Ci-n freamătul mării, adunându-mi firea,
A elogia nu ezit iubirea !
Ca, tu, venerată, luminând destinu-mi,
Ca un înger alb, să cobori la sânu-mi,

Și învăluită de o taină mare
În viață-mi s-aduci veșnic alinare.
Iar scena de față – de neliniștire,
S-o filozofăm în semn de iubire !
*
Stânci, și de o parte, valuri furibunde,
Colo-amorul stă și-n gând mă pătrunde.
De mă vrei iubit-o – vino, urmărește,
De pe mal atent – cum marea vorbește !