Volumul bilingv al Titinei Nica Țene, intitulat ,, Poezii alese ” stă sub semnul unei sensibilități poetice cu profunde reflecții  existențiale. Poemele sale sunt o dimensionare accentuată a amintirilor și a imaginației sale creative.

Îmbrăcată în culorile anotimpurilor  pe care le asociază cu cele ale vârstei umane, poezia doamnei Titina Nica Țene este plină de frumusețe, sinceritate, gingășie și seninătate. Se exprimă direct, în dulcele stil clasic, fără ornamente stilistice împovărătoare, având a cea doză de maturitate și experiență necesară în plan literar. Creația sa lirică este un altar al sentimentelor și al clipelor unei călătorii interioare. Folosind un limbaj simplu, dar încărcat de semnificații multiple, poeta dă glas amintirilor, întorcându-se la vremurile de altădată : ,,Parcă-i primăvară, Doamne, iar pe-aproape e Crăciunul,/ caut anii tinereții și nu mai găsesc niciunul. /Umedă îmi e privirea,/ mângâi creanga de copac/ mi-o imaginez în floare/ înghit lacrima și tac… /Câte ierni și câte toamne/ au trecut, nici nu mai știu,/ doar atâta simt eu, Doamne,/ că mi s-a făcut târziu (Pe aproape e Crăciunul).

,,Târziul ”  din ultimul vers este metafora concentrată a unei exprimări cu reale valențe artistice.    Se pare că anotimpul preferat al Domniei sale este toamna, simbolul vârstei mijlocii a omului, căreia îi dedică nu mai puțin de șase poezii : ,, Este toamnă peste țară, prin păduri și-n câmp e vaier,/ câte toamne oi fi tors din al vieții mele caier?/ Câte toamne o să mai am pe această lume tristă,/ astăzi, când, iar mi-a venit, să-mi vărs lacrima-n batistă? ” (Câte toamne ?). Pe același ton al sensibilității  sale vibrează cuvintele care descriu primăvara , vara sau iarna,  ce-i numără anii   și îi picură în suflet un sentiment de tristețe, dar există și zvâcniri de bucurie și optimism .

Nota dominantă a liricii sale este  trecerea vieții și a  timpului. Prin poemul ,,Pe malul Oltului ” realizează o sensibilă asemănare între viața omului și curgerea râului, cu deosebirea că, acesta nu îmbătrânește niciodată : ,,Tu curgi tot liniștit la vale,/ de-atâta timp ești tot la fel,/ eu tot mai zbuciumată sunt,/ că… îmbătrânesc fără apel ”.

Se spune că pe părinți nu-i putem face veșnici, dar poate deveni o veșnicie respectul și dorul pentru ei : ,,Mi-e tot mai dor de casa părintească,/ de mama și de tatăl meu/ căci am plecat demult, în lumea largă/având alături doar pe Dumnezeu ” (Copilărie pierdută ). Acest sentiment profund și răvășitor care sugerează dorința, neliniștea și nostalgia poetei,  pune stăpânire pe întreaga sa ființă  este exprimat  cu delicatețe  în poezia ,,A plecat măicuța ”. În aceste versuri predomină câteva structuri morfo-sintactice  care conturează imaginea  tristeții și singurătății   :,,A plecat măicuța, casa e pustie /poarta e legată cu un lanț de fier/în grădină-s singuri butucii de vie/ cumpăna fântânii scârțâie de ger ”. Chipul mamei devine o icoană de suflet și de mângâiere care o însoțește pretutindeni: ,,Mi-e dor de tine  mamă și aș vrea să fii,/ acum , când plouă, lângă mine,/ s-alungi tristețea de pe fruntea mea…” (Mama )

Sunt emoționante portretele bătrânilor de la oraș, surprinși în diferite ipostaze ale vieții  : ,,Merg, încet, bătrânii noștri/ tot târșind a lor picioare, /sunt îngândurați și triști,/ când se mișcă, totul, doare” (Bătrânii )

Relația poetei cu satul natal este una sentimentală și uneori patetică. Conștientă că, odată despărțită de plaiurile care i-au mângâiat copilăria, singura ei alinare este poezia, că numai amintirile sunt vii. Ambianța familiei,  munca în gospodărie, pe câmp, la arat,  scârțăitul carului cu boi, sărbătorile creștinești (Crăciunul, Paștele ) și toate jocurile copilăriei alcătuiesc în ansamblul lor imaginea veridică a satului  nostru tradițional în care,  Titina Nica Țene se întoarce în chip imaginar  :,,Ne-am adunat în curtea casei părintești,/cei cinci frați împrăștiați prin lume,/satul ni se pare, acum, străin,/nu mai știm pe nimeni după nume.. ” (Tristețe ). Există în acest volum câteva pasaje descriptive  prin care autoarea ne dezvăluie abilitatea sa în   crearea unor pasteluri autentice :,,Se rostogolesc mugurii-n frunze/ și seva aleargă prin ramuri mai sus,/verdele trece  cântând prin iarbă,/ că zilele reci au apus…/ Cerul aruncă haina de nori,/merg printre fire de vânt/ și când mă îmbrățișează soarele/ parcă sânt alta decât sânt  ”. Sunt imagini  poetice de mare rafinament stilistic prin care natura personificată  exprimă starea interioară a poetei. Elementele toposului local alcătuiesc adevăratul univers al copilăriei sale: Dealu Mare, râul Beica, malul Oltului, pădurea, plopii, câmpia și toată natura înconjurătoare din care nu lipsește nici  peisajul uman  : ,,Ce mic e tată dealul copilăriei mele !/ Mi se părea un munte când eram în sat/ tu mă privești de-acolo dintre stele/ mustrându-mă duios că am plecat (Să uit definitiv )

Folosind ca procedeu literar invocația retorică , dar și cea interogativă , autoarea dă versurilor sale un farmec deosebit. Poeziile  : Crucea lui Iisus, Trece , Doamne,  vremea, Luminarea, etc, au ca mesaj  puterea credinței  prin care se tămăduiește orice durere a ființei umane. Dumnezeu o însoțește peste tot , chiar și în poezie și de aceea își pune în El toată nădejdea : ,,Ce m-aș face ,Doamne, fără Tine ?… Fără Tine, Doamne, nu am fi nimic !

Poezia doamnei Titina Nica Țene este construită pe soclul unei sincerități depline și poartă în miezul ei acel aer de prospețime și naturalețe, cum rar se întâmplă la poeții generației tinere. Prin traducerea ei în limba lui Shakespeare, autoarea își va atrage iubitorii de poezie de pretutindeni.

Mircea Daroși