Poezii de Titina Nica ȚENE

Anotimpurile

Acum, mai spre bătrâneţe,
mi-am propus, de ceva timp,
să iubesc şi să observ
fiecare anotimp.

Să fug de căldura VERII
în pădurea cu răcoare
iar în zilele senine
să mă răcoresc în mare…

TOAMNA  să nu mă-ntristez
nici cînd cerul e de smoală
să mă bucur că aud
glasuri de copii la şcoală.

Despre  IARNĂ ce să spun
sunt  atâtea sărbători
că precis îmi va părea
că ninge din cer cu flori.

Deşi toate-s ale Tale
existente pe pământ
fie iarnă, fie vară,
fie ploaie, fie vânt,

Dar.. cînd vine  PRIMĂVARA
şi-n jur totul e divin
să nu o iubesc mai mult
nu pot,Doamne, să m-abţin!

 A plecat măicuţa…

A plecat măicuţa  casa e pustie
poarta e legată cu un  lanţ de fier
în grădină-s singuri butucii de vie
cumpăna fîntînii scîrţîie de ger.

Nu-i mai umblă paşii prin ogradă
nu mai strînge neaua cu lopata
nu mai iese-n prag ca să ne vadă
pe pridvor s-a stins, demult, muşcata..

Trist, Grivei, rămas lăngă căsuţă
c-a murit stăpîna lui cea bună
nu mai umblă noaptea pe uliţă
latră, lung, sfîşietor, la Lună.

Şi cum stau, aşa, privind grădina
şi ograda care-i proaspăt ninsă
mama iese-n prag, face  cu mîna
şi-n pridvor muşcata e aprinsă.

Câte toamne?

Este  toamnă   peste  ţară,
prin  păduri şi-n câmp  e vaier,
câte  toamne  oi  fi  tors
din  al  vieţii  mele  caier?

Câte  toamne  o  să mai am
pe  această lume tristă,
astăzi, când, iar mi-a venit,
să-mi vărs  lacrima-n batistă?

M-am  privit într-o oglindă
să-mi  aduc de  mine aminte
şi când  m-am  văzut  în  ea
am rămas  fără  cuvinte…

M-am rugat  acum de toamnă,
toamnă  ea  şi toamnă  eu
şi ne-am pus  toată speranţa,
în credinţa-n  Dumnezeu…