Foşnesc vlăstarii, freamătă iubirea la umbra unui carpen izolat, unde ne retrăim copilăria din când în când, câţiva bărbaţi din sat. Suntem puţini dar amintiri sunt multe, suntem adulţi şi totuşi tot copii; se pleacă crengile încet, să ne asculte poveştile trăite-n zori de zi. Şi ziua scade şi se face seară şi frunzele reintră în extaz; timpul îşi udă pana-n călimară şi ne pictează riduri pe obraz. Teuzul curge liniştit, ca anii, pe lângă noi, urmând aceeaşi lege, iar noi părem haiduci de piatră, stranii şi doar bătrânul carpen ne-nţelege.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania