Azi, marele patriot Avram Iancu pare dat uitării de către autorități. Dacă cei din fruntea țării au uitat de eroi, noi, românii, nu trebuie să-i uităm niciodată! „Eroii nu mor niciodată!” Avram Iancu e la fel de incomod pentru cei care stăpânesc în prezent, ca și pentru stăpânii din vremea sa. Felicitările mele poetului Laurian Stănchescu, care menține treze memoria și cultul Crăișorului Munților în spațiul public de azi. Ultimii ani din viața lui Avram Iancu sunt relativ puțin cercetați de către istorici. Dincolo de legenda „nebuniei” lui Iancu, care nu a acceptat disprețul împăratului austriac față de jertfa de sânge a românilor, mărturiile istorice atestă că Crăișorul Munților a fost perfect lucid până în ultimele minute ale vieții sale zbuciumate. Avram Iancu a suferit de o dramatică melancolie și de depresie, din cauza trădării de către Casa de Habsburg a dezideratelor Revoluției române de la 1848, dar și din cauza compromisului unei părți a burgheziei și intelectualității române din Ardeal cu Viena și dualismul austro-ungar, în dauna rezolvării cererilor națiunii și a urmăririi intereselor ei. Avram Iancu s-a retras în singurătate și în lungi călătorii prin Munții Apuseni, așa de dragi lui. Și-a înecat amarul în cântecul din fluier și, câteodată, la un „pahar de vorbă”, oferit cu generozitate de către moții lui iubiți. Suferea de o boală de plămâni; avea des hemoragii pulmonare și scuipa sânge. Boala i s-a tras de la faptul că a dorit mereu să doarmă, din primăvară până în toamnă, sub cerul liber sau pe prispa unei case prietene. Era un semn al dorinței sale de libertate și al refuzului de a sta în temnița oferită cadou și „răsplată” amară de către habsburgi la începutul anilor 1850.

Ne-au rămas câteva mărturii despre luciditatea lui Iancu în ultimele zile de viață. Petre Giurgiu, care era student bursier la Școala Superioară de Agricultură din București, venise să-și vadă părintele, pe Avram Giurgiu, fost luptător de-ai lui Iancu în revoluție. Era sfârșitul lui august 1872. Tânărul student ședea de vorbă cu sătenii în curtea bisericii, dându-le vești din România. Deodată, se aude cântec de fluier venind dinspre dealul Bulzului. „Cine-i?”, întrebă Petre Giurgiu. „Îi Domnu Iancu”, răspunseră țăranii. Și, la curiozitatea manifestată de tânăr de a-l cunoaște și el pe Avram Iancu, sătenii îi spun că Iancu va veni imediat la el, căci așa îi este obiceiul. Sosind Iancu și văzând un străin în straie orășenești, neobișnuite în partea locului, se încruntă: „Cine-i?”. „Îs fecioru’ lui Avram Giurgiu, învăț în Țară.”„Vii din Țară?” „Da!” Iancu l-a luat în casa lui Avram Giurgiu. Mai târziu, Petre Giurgiu a mărturisit că nu a văzut nimic, dar absolut nimic anormal la Avram Iancu, în afara unei figuri tare răvășite și a unei tuse grele, ce parcă nu înceta dacă nu lua mai mult vinars. Iancu l-a întrebat de Laurian și de mulți alții. Prea puțin de situația politică. Se ferea să vorbească, să nu i se deschidă răni adânci. Știa că în România domnea acum un neamț. Mai știa multe altele, dar ce folos? Acum avea de scris repede o scrisoare lui Augustin Treboniu Laurian, s-o ducă feciorul Giurgiului în mâna lui. În noaptea aceea Iancu a cerut să doarmă afară, pe o jumătate de claie de fân. I-au fost aduse așternuturi din casă, se știa că așa doarme vara, ca să poată privi stelele și să stea de vorbă cu ele. În seara zilei de 9 septembrie, poposește la ușa covrigarului din Baia de Criș. Îi cere găzduire. Se simțea rău. Vrea să doarmă pe prispă. Dimineața îl aflară mort. Avram Iancu revenea în ultima perioadă pe „targa” cuptorului covrigarului din Baia de Criș, unde trist cânta din fluier melodii vechi, „ca o chemare mai mare a pustietăților, a vârfurilor de munte, a sabiei, a dreptății pe care o aștepta și care nu mai venea”.

Istoricul interbelic Silviu Dragomir ne-a lăsat mărturie însemnări despre ultima zi din viața Crăișorului Munților: „În cursul anului 1872, Iancu se simțea bolnav și istovit de puteri. În lunile de primăvară, a fost îngrijit timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criș. Către sfârșitul lunii august, petrecu câteva zile la preotul Toma Faur din Valea Bradului. Pe urmă, a plecat din nou spre Baia de Criș. Aici îl ajunge secera morții”, la 10 septembrie 1872. S-a culcat pe o rogojină de cu seară „la cartierul său obișnuit”, în casa brutarului Ioan Stupină, zis „Lieber”. „A doua zi dimineața, și-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de «viforele timpului»”. Ioan Stupină făcea covrigi. Eroul românilor a murit de frig și boală, după ce administratorul spitalului din Baia de Criș, care era maghiar, a refuzat internarea. Iancu nu avea „nimic asupra lui, decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împăratul, unsă și mototolită”. A murit în iarba plină de rouă a dimineții de septembrie. Un alt asesor, Dimitrie Popa, s-a ocupat de cheltuielile de înmormântare. Corpul neînsuflețit a fost depus pe catafalc în casa lui Ion Simionașu, asesor la sedria orfanală. Județul Zarandului a hotărât să-i facă funeralii ca unui mort al națiunii. Și astfel se stinse Avrămuț, cu fluierul de cireș la el, cu care își ogoia dorul de ducă, și în buzunar cu jalba boțită către împărat, spălată de lacrimile sale pentru drepturile poporului român oropsit de istorie. În ziarul „Federațiunea”, vestea morții era anunțată astfel: „Brazii și stejarii plâng, și suspină munții, căci a murit decorarea (podoaba), mândria lor, Iancu, îl plâng muntenii, nedespărțiții săi soți de arme, cu care adeseori, în umbrele munților, ținea sfaturi de bătălie, și împreună cu ei se bucura de succesele armelor, și unde seara, înconjurat de rezoluții săi tribuni, la via flacără a focurilor se cufunda în cugete adânci. Îl plânge Ardealul, scumpa patrie, și poporul român, pentru ale cărui nume, libertate și existență a purtat spada română și a băgat frică și respect în casele boierilor și ale negrilor dușmani, și națiunea întreagă, de la mare până în munți, este în doliu, și varsă lacrimi la scumpul sicriu”. „Gazeta Transilvaniei” din Brașov scria, în necrologul care anunța moartea Craiului Munților: „Martir al sorții națiunii! Du-te la masa cea pompoasă a eternei memorii, unde, cu eroii lui Ștefan cel Mare și Mihai, mișcați zeii, ca să nu fie târziu a împrăștia toți norii ce vor a întuneca orizonturile vieții naționale, politice, a fraților și nepoților voștri din Ardeal, cari cu pietate vă divinizează. Eternă a ta memorie pe aripile faptelor tale, săpată în istoria națiunii române […]. Națiunea Română! Cu animă dureroasă face cunoscută încetarea din viață a preaiubitului său fiu Avram Iancu, prefect general al legiunilor românilor în luptă pentru independența națională de la 1848-1849. Defecțiunea prea timpurie a urmat astăzi, la orele trei dimineața, în Baia de Criș în anul vieții sale 48, în urma unui morbu boale de piept”209. Avocatul Gherasim Candrea din Baia de Criș susține că Avram Iancu ar fi murit în urma unei tuse violente, dis-de-dimineață, rupându-se o arteră internă și sângerând puternic, și că a murit pe terasa covrigarului Ioan Lieber. Avram Iancu s-a stins cu demnitate, ca un om liber, sub cerul înstelat al Transilvaniei.

A doua zi după fastuoasa înmormântare în rit ortodox, la preotul ortodox de la Țebea s-au prezentat doi moți patrioți care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile, după care au plecat fără să spună niciun cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump, eroul național Avram Iancu, să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl dușmănise și îl persecutase. Numele celor doi moți nu sunt cunoscute nici în ziua de azi. Crucea de piatră care și azi străjuiește mormântul eroului a fost donată de preotul din Țebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuși, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu, eroul pe care românii nu-l vor uita niciodată.

Ionuț Țene