Furtună, în largul mării... (Fragment din „Porunca lui Neptun”, în curs de editare)
Autor, Dumitru IVAN

După două zile de furtună, în care se vădiseră caracteristici ce dădeau note de superioritate accentuată, în comparaţie cu precedentele, ne cam scăzuse optimismul. La aceasta se mai adăugau câteva ştiri „de contrabandă”, aduse de colegii noştri care-şi petrecuseră timpul prin cabina de comandă: datorită furtunii antena fusese deteriorată, legăturile cu baza militară erau secventare, iar Comandamentul Marinei şi conducerea ministerului manifestau îngrijorare pentru faptul că la bordul navei se afla întregul efectiv al primei promoţii a Liceului Militar de Marină. Noi ne-am zis însă că sîntem norocoşi şi că, atunci când vom ajunge la Galaţi, din nou în Ţiglina noastră, vom fi… Ehei! Cine va fi ca noi?!
… Era seara, tîrziu. Pe teugă, locul de întîlnire în timpul liber, grupul nostru întrunea vreo zece componenţi. Vehiculam păreri, în legătură cu furtuna, povestiri ale oamenilor din echipaj, evocări ale boţmanului-şef, olteanul apropiat de noi, care vorbea măsurat, inspirînd, în orice moment, optimism.
Tangajul puternic ce se simţea la prova parcă ne făcea bine. M-am desprins de grup şi, cu voce puternică, dorind să domin fierberea talazurilor, adresîndu-mă stihiilor dezlănţuite, am început să declam:

Născutu-m-am să te-ntîlnesc pe mare,
Iubite domn al marilor adîncuri,
Şi iată-mă-s, Neptun, că sînt destul de tare,
Spre-a ţine piept furtunii furioase,
Ploii-n torent şi vajnicelor vînturi,
Ce s-asmuţesc asupră-mi nemiloase!

Grupul, care-mi ascultă diatriba adresată Zeului Mării, mă aplaudă zgomotos, iar bunul meu coleg de bancă, Dan, obişnuit în oarecare măsură cu leagănul navei, îmi strigă să aud:
– Bravo, poetule, dacă mai dedici şi versuri fantasticei fiinţe din adîncuri, înseamnă că optimismul nu s-a pierdut!
În acel moment văzurăm, la tribord, cam pe la ora 2, nişte puternice descărcări electrice, spre orizont. Le-am asemuit cu aurora boreală, dar nu am mai comentat nimic.
Ne ameninţau valurile care, din cînd în cînd, traversau puntea cu multă furie.
Într-un tîrziu, ne-am retras, sperînd că în următoarea zi marea va fi mai calmă.
Nădăjduiam că, după o zi obositoare, presat de pustietatea furioasei mări, mă voi odihni „neîntors”, cum se spune. Înainte de a părăsi teuga, după ce mă adresasem singurului zeu în care-mi mai pusesem speranţa salvării din furtună, un val înspumat lovi puternic etrava, făcând ca vântul să abată asupra noastră, a celor care mai trăiam poezia tempestei la prova, un bogat duş de apă sărată care ne-a convins că trebuie să părăsim în acel moment locul unde ne simţeam cel mai bine.
Aşadar, abandonând hainele ude pe care le-am agăţat pe bara de care îmi legasem hamacul, m-am echipat în pijama şi… ce-o fi, o fi!
N-am avut însă parte de o noapte care să mă liniştească. În afară de tangajul zbuciumat al navei, sub pleoapele închise ce mă usturau insuportabil, a început defilarea unor mulţimi ieşite din adâncuri, în frunte, purtând în mâna dreaptă Tridentul, aflându-se zeul-speranţă, cu pletele fluturând în vântul ce se zbenguia pe întinsul nemărginit al apelor.
Îmi doream să fiu cât mai aproape de scaunul scăldat în spumele mării, în care se afla stăpânul căruia trebuia să ne supunem necondiţionat, să-l privesc de aproape şi, de ce nu?, poate chiar să-i cer ceva. Asemenea ocazii nu ţi le pune viaţa în orice zi pe tavă… Făceam eforturi, transpirasem şi mă străduiam să-i vorbesc de aproape…
– Linişteşte-te! Eşti abia la prima încercare. Furtunile vieţii sînt nenumărate. Fii tare!
Am luat îndemnul zeului din adîncuri drept poruncă, strigînd: „Am înţeles!” – aşa cum ni se cerea să răspundem, ca elevi, atunci cînd primeam un ordin…
– Nu ştiu ce ai înţeles, dar te urmăresc de vreun sfert de oră de când te frămînţi în hamac – îmi spuse colegul care era „de cart” în cazarma centru. Linişteşte-te că mai sînt vreo trei ore de somn. Eu plec să predau cartul…
Când m-am trezit dimineaţa, în toată fiinţa mea, reverbera porunca lui Neptun: „Fii tare!”
Nu-mi închipuiam că pe zei îi interesează soarta oamenilor, şi aici eram de partea filozofului latin Lucreţiu, aşa că rămîneam imun la un sfat sau poruncă venite de la Neptun. Totuşi, în esenţă, eram convins că înfruntarea tuturor vicisitudinilor vieţii era un îndemn care să-mi devină deviză şi atunci, din acest punct de vedere, împărtăşeam întru totul convingerea că îndeplinirea poruncii rămâne ca reper de primă mărime, chiar de acum, când mă aflam în pragul vieţii…
Era a treia zi de furtună, care nu ne-a adus noutăţi. Ne obişnuiserăm cu legănatul pe întinsul necuprins al mării.
Spre amiază însă, marea dădu semne de calmare. Crestele albe ale valurilor se distingeau mai bine, lumina zilei era mai puternică. Hula marină îşi începuse „partitura” asigurîndu-ne că ce a fost, a fost şi… gata!
Nu prea eram siguri de locul navei. Oricum, se ştia că suntem în apele internaţionale, cînd cartul de veghe raportă că la babord, ora 11, a apărut o navă militară uşoară, sub pavilion străin, fără a putea fi identificată. Vestea s-a răspîndit… electronic, de au „înviat” şi cei doborîţi de răul de mare.
În acea vreme, relaţiile noastre cu Turcia nu erau dintre cele mai bune şi prima idee ce ne-a brăzdat fruntea a fost eventualitatea unui prizonierat.
Dar nava străină apropiindu-se, a fost identificată ca aparţinînd Flotei Republicii Bulgaria, deci vecinii noştri din sud, şi după încă un sfert de oră ne-am pomenit în dialog cu ei, prin porta-voce:
– Alo, „Mircea”, sunteţi bine? Comandamentul dumneavoastră ne-a rugat să vă remorcăm!
Li s-a răspuns că nu avem probleme deosebite.
Nava vecinilor noştri ne „talona” la distanţa impusă de starea mării, iar pe teuga bricului începuseră pregătirile pentru lansarea saulei ce avea să ducă parîma de remorcare la bordul navei salvatoare.
Agitaţia pusese stăpânire pe comandantul navei noastre, după ce acesta dăduse ordinul de pregătire pentru remorcare. Deodată, l-am văzut aproape alergînd spre prova şi, ajungînd acolo, ordonă scurt:
– La loc comanda!
În câteva cuvinte, îşi explică hotărîrea: Bricul „Mircea” nu a fost remorcat niciodată şi nu va fi! Prietenii noştri au fost informaţi, de la timonă s-a pus cap-compas pe Constanţa, iar ei şi-au văzut de-ale lor, în timp ce soarele după-amiezii ne zîmbea din babord, iar marea se liniştea tot mai mult.
Înviorarea noastră ne-a readus la programul obişnuit. În primul rînd – ordinea în cazarma-centru, curăţenie la toate posturile şi bucuria că ne îndreptam spre casă.
Dar… „acasă” nu era la doi paşi!
În orele după-amiezii, am reuşit să parcurgem distanţa pînă aproape de Capul Caliacra, când la linia orizontului, din direcţia nord, începuseră să se contureze semnele altei furtuni: o masă compactă de nori negri şi o reactivare a valurilor în larg.
Singura măsură ce ne putea asigura liniştea era aceea de a schimba drumul, cu 90° şi a ne pune la adăpostul pe care-l puteau reprezenta apele la sud de Cap Caliacra, liniştite şi protejate de curenţii din nord. După schimbarea de drum şi căderea întunericului, aflîndu-ne în ape străine, toate hublourile au fost obturate, rămînînd aprinse doar luminile de poziţie ale navei.
În timpul nopţii, au mai fost mişcări pe puntea superioară – a urcat un pilot bulgar, s-au făcut manevre de coborîre la apă a scării bricului… Puţini dintre noi le-am auzit, pentru că neodihna zilelor anterioare, în condiţiile unei mări liniştite, ne-a asigurat un somn adînc!
Primele hublouri deschise ne-au vestit o dimineaţă cu soare şi o mare – ca oglinda!
Bricul se afla în faţa unui port, un oraş în terase, cu clădiri ce străluceau în lumina dimineţii. Cu manevre calme şi cu multă precauţie, nava noastră s-a apropiat de chei, acostînd. Părea un gigant între celelalte nave şi ambarcaţiuni ce populau bazinul portuar.
Prezenţa noastră a produs o înviorare generală. La bord a început tradiţionala curăţenie de dimineaţă, desfăşurată pe fondul muzical al „Ciocîrliei”, lansat din toate difuzoarele navei. Pe mal, şocaţi de imaginea velierului nostru, mulţime de tineri şi adulţi, veniţi să vadă un vapor ce nu mai acostase vreodată în portul lor…