Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

G.T.Kirileanu, „Martor la Istoria României, 1872-1960”, de Constantin Bostan

Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 5 martie 2014
Editor: Diana Aghiorghiesei, 5 martie 2014

G.T.Kirileanu, „Martor la Istoria României, 1872-1960”, de Constantin Bostan,
bun prilej să ne amintim ce a fost acum 100 de ani

Aliatul nostru scos cu puşca din ţară

 Asociaţia Română de Istoria Presei în colaborare cu Universitatea « Dunărea de Jos » din Galaţi, Biblioteca Judeţeană « V.A Urechia » Galaţi, ne-a informat domnul conf. univ. Marian Petcu, organizează cea de-a VII-a ediţie a Congresului Naţional de Istorie a Presei din România, cu tema : « Presa Primului Război Mondial », manifestare organizată la Galaţi în perioada 4-5 aprilie 2014.

Scopul Congresului, ne-a spus universitarul bucureştean, este acela de a stimula interesul cercetării ştiinţifice în domeniul cunoaşterii istoriei presei într-o perioadă mai puţin cunoscută, de a încuraja cooperarea şi crearea unei reţele de cercetare în domeniu, care să acopere golurile existente.
Martor fidel al evenimentelor care ne stau în atenţie, după ce i-am cercetat scrierile oferite nouă de cercetătorul Constantin Bostan, Editura rao, Bucureşti, 2013, îl considerăm  pe G.T. Kirileanu cel mai bun reporter al momentului cu care pornim la drum, spre apropiată edificare, referindu-ne la cel care ne-a fost în Primul Război Mondial  aliat al încercărilor vremii.

…”Lipsa de solidaritate în aceste vremuri tragice şi apatia care zace ca o pâclă deasă asupra tuturor sufletelor, îngăduind orice greşeli sau crime rămase fără sancţiune, nu se pot înţelege decât prin niscai boli vechi şi prin acea paralizie socială adusă de prăpastia tot mai mare dintre cei de sus şi cei de jos. Însă tot trebuie să nădăjduim că partea sănătoasă şi cu durere de inimă a naţiei va reacţiona până în cele din urmă, provocând ea îndreptările care se aşteptau îndată după 1907 şi 1913”, îi scria Kirileanu  din Dobrovăţ-Iaşi la 30 octombrie 1916 lui Nicolae Iorga, referindu-se la articolul acestuia din Neamul românesc (“Noua aristocraţie a luptei pentru patrie” din 9 octombrie 1916) asupra aristocraţiei vechi şi noi.

Despre viaţa zilnică îl informa: „…d-na Iorga o duce greu cu aprovizionarea la Iaşi şi i-am făcut „plăcută surpriză”, cum zice d-sa, de a-i trimite de aici câte ceva”.

Era perioada când gazetele timpului informau că „trupele germane continuau puternica ofensivă declanşată la Jiu, unde s-au acoperit de glorie, între mulţi alţii, Ecaterina Teodoroiu şi generalul Ion Dragalina, germanii ocupând, totuşi, Târgu-Jiu şi pătrund în Câmpia Olteniei”…

Sub presiunea înaintării trupelor germane, în noiembrie autorităţile părăsesc Bucureştii şi se mută la Iaşi. „…Am petrecut aproape două săptămâni în tren (la Grajduri, staţie CFR la circa 25 km. de Iaşi)…De câte ori mă duceam la Iaşi, eram năpădită de o mulţime de lume care îmi cerea ajutor. …Iaşi, oraş somnoros, era acum năpădit de un puhoi de ruşi care puseseră stăpânire pe toate casele cele mari pentru a-şi instala spitalele, depozitele, cartierele militare” (Maria. Regina României. Povestea vieţii mele, vol. III, pp.83-84).

Kirileanu notează şi el la 25 noiembrie 1916: „Necazuri şi suferinţe sunt însă la tot pasul, pe toate drumurile şi în toate locurile. Ne retragem mereu, de peste tot. Aud că la Ploieşti s-a dat foc la sonde şi depozitele de petrol. Şi în alte locuri flăcările mistuie bunuri ce-ar putea ajunge în mânile duşmanului. Se dă foc chiar şi la hrană, dacă nu cumva o cumpără ruşii, care se îngrijesc mereu de aprovizionări şi de oamenii lor, deşi sunt mult mai bine hrăniţi şi echipaţi decât soldaţii din trupele noastre”.

Şi comentează o discuţie avută cu prinţul Ştirbei: „ruşii au cu doi ani de experienţă a frontului în plus decât noi –asta se vede în tot ce fac ca să-şi asigure hrana şi echipamentul. Noi  nu ne-am gândit de loc şi la asemenea vremuri grele, iar acum înghiţim  greu retragerea. Aliaţii nu au făcut după cum au promis, când au stăruit să intrăm în război alături de ei. Am crezut că o să grăbim victoria Antantei şi ne-am trezit aproape singuri, pe un front de-o lungime mult prea mare, cu  bulgarii şi nemţii la spatele nostru, iar cu ungurii şi austriecii în faţă şi-n coaste. Ce ne făceam dacă intram în război de la bun început, cu totul nepregătiţi?”

Faţă de ştirile care soseau de pretutindeni, însuşi Kirileanu comenta despre jalea din sufletul românilor: „Ce-a mai rămas din ţară e doar un vălmăşag de lume amărâtă, care umblă disperată, fără odihnă, fără noimă şi făr-de adăpost. Trupa în neorânduială şi fără vlagă. Mulţime de copii şi bagaje, convoaie de tineri ce nu trebuie să rămâie în spatele frontului, ca să nu-i folosească apoi duşmanul, cruci ce arată morminte ale celor căzuţi de boală şi epuizare. Tot mai multe suferinţi şi tot mai puţină speranţă…

Unde e forţa şi clarviziunea conducătorilor noştri? Haosul de pe front şi de pe uliţi arată goliciunea multor capete şi neputinţa nu doar a politicianilor, ci şi a unora dintre generalii noştri, băţoşi doar în faţa cucoanelor”.

…”Ţara era, în cel mai deplin înţeles al cuvântului, fără stăpân. Regele  însuşi apărea numai din fuga automobilului, fără să ştie nimeni ce vrea, ce face, ce mai înseamnă”, scrie N. Iorga în „O viaţă de om. Aşa cum a fost”, vol. II, cap. XXIV, „Catastrofa războiului”.

În  Glasgow Herald din 28 noiembrie se citea ceea ce toată lumea cunoştea: „Soldatul român este de o mare vitejie, superb în atac, tenace în probele cele mai dificile, dar armata română nu este deloc echipată cu artilerie suficientă, chiar şi cu vehicule de campanie de calibru mic, atât de importante pentru războiul din munţi; aprovizionarea este foarte lentă; corpul său de ofiţeri a studiat din  manuale şi nu cunoaşte războiul ; el nu ştie despre fortificaţia de campanie; găurile sale de lup, de stil vechi, nu servesc la nimic; mijloacele de transport – foarte mediocre”.

Aprecieri după care, la 14/27 decembrie, la Iaşi se semna de către împuterniciţii guvernelor român şi rus primul protocol privind transportarea la Moscova a Tezaurului Băncii Naţionale a României, în valoare efectivă în aur de 314.580.456,84 lei aur, plus 7.000.000 lei aur valoarea bijuteriilor regale.

În  „Neamul românesc” de la Iaşi,  care se dorea a fi o tribună de luptă pentru sporirea moralului trupelor şi al populaţiei civile, N. Iorga zicea la 19 decembrie 1916 ce ar face dacă ar fi în locul prim-ministrului Brătianu: „s-ar duce prin ţară, să cunoască lucrurile şi la Petresburg, să stea de vorbă cu Ţarul”…

G.T. Kirileanu nota şi el la 20 decembrie 1916 despre ceea ce credea prinţul Ştirbei: „Prinţul e tare îngrijat de comportarea ruşilor. Nu  te poţi încrede nici pe vorba, nici pe fapta lor. Regina e pusă şi ea pe gânduri. Zice că sunt voci dinăuntru care îi cer să se ducă la Sankt Petersburg şi să-i vorbească împăratului, cu toată căldura rudeniei, despre cauza României”.

Situaţia din Rusia e însă tulbure şi nu se ştie dacă Regina ori altcineva poate îndeplini acum o asemenea misiune. Regina a avut vizita uneia din surorile sale, care e Mare Ducesă în Rusia, şi a trimis iar scrisori la curtea Ţarului.

Chiar azi, 26 decembrie, auzim de noi tulburări în Rusia. Rasputin e mort; diabolicul călugăr, ajuns sfetnic şi favorit al Ţarinei Alexandra, ar fi fost omorât  prin compot!… Ce va urma? Se zice că sunt multe murmure împotriva împărătesei, cerându-se chiar pedepsirea ei prin surghiun ori închiderea într-o mănăstire”.

Ianuarie-februarie 1917 veneau cu o iarnă grea, cele mai scăzute temperaturi din ultimii 50 de ani, cu foamete, lipsă de combustibil şi îmbrăcăminte, epidemie de tifos exantematic , febră recurentă, cu mii de victime în rândurile armatei şi ale populaţiei civile. România era o ţară greu încercată, care pierduse la sfârşitul anului 1916 aproape trei sferturi din teritoriul său, circa 250.000 de militari, 100.000 morţi şi dispăruţi, 50.000 de răniţi, foarte mulţi prizonieri şi rămaşi în spatele liniilor inamice, ca şi importante cantităţi de armament.

Iată cum descria G.T. Kirileanu situaţia de la Iaşi (vol. II, p. 274): „În gara din Iaşi, unde trenurile nu contenesc să aducă soldaţi suferinzi şi vlăguiţi, e iadul de pe pământ. În multe zile, nici nu ai cum călca de mulţimea cadavrelor şi a celor  ce abia îşi mai trag sufletul. Te doare inima să-i vezi cum zac pretutindeni în devălmăşie, direct pe jos ori răzimaţi de pereţi, ajungând să nu mai încapă nici pe peron. S-a făcut un triaj pentru cei mai bolnavi, dar prea puţini au norocul de a fi ridicaţi din mizeriile în care zac, laolaltă cu păduchii ce fojgăiesc printre ei ca furnicile stârnite din muşuroi.

Văd doi ostaşi ce fac foc la două vagoane cu flori a unor ministrese. Se opresc să se-nchine la trecerea căruţei cu cadavre goale, de soldaţi…

Mor pe capete nu numai soldaţi şi civili, ci şi mulţi din medicii şi sanitarii ce-i îngrijesc. Mulţi bolnavi mor din cauza frigului până şi în spitale, făcând pneumonie. Lipsa  lemnelor, a rufelor şi a păturilor. Neorânduiala  din spitale, unde din cauza lipsei de locuri bolnavii sunt aşezaţi chiar şi sub paturi, e la fel de mare ca şi cea din politică şi armată, deşi Regina pune mult suflet în vizitele ei”.

„…Într-un spaţiu  pentru cel mult 300 de bolnavi, erau înghesuiţi 700, într-un soi de hambare fără lumină, fără aer; nici podele, ci pământ bătătorit şi plin de noroi, iar paturile aşezate unul deasupra celuilalt. O gloată de 700 de nenorociţi, suferind de toate  bolile de ochi ce-şi poate cineva închipui , fără să mai vorbim de diferitele feluri de tifos, e înghesuită aici. Nu e loc pentru izolarea suferinzilor de boli infecţioase şi nu e nici o organizare sanitară, de nici un fel”, scrie Regina despre spitalul de la mânăstirea Frumoasa din împrejurimile oraşului Iaşi (Povestea vieţii mele, vol. III, pp. 123-124).

Regele şi Regina nu vor, nici în ruptul capului, să dea căile ferate ruşilor, cum cer mereu aceştia. Nici plecarea Curţii Regale la Harkov, în nord-estul Ucrainei sau Kerson, în sudul Ucrainei, dincolo de Odesa, cum stăruie ruşii, tot mai nesiguri de urmările luptelor pe frontul din sudul Moldovei. Chiar dacă are rude la loc aşa de Înalt în Rusia, Regina e furioasă şi zice că nu vrea să fie pribeagă în ţară străină. Nu doar Regele Carol şi Regina Elisabeta sunt „înfipţi” acum în pământ românesc, ci şi fiul ei Mircea!, zice Regina Maria.

Prin sate, scrie Kirileanu, e la fel de rău, unele chiar s-au pustiit de mulţimea morţilor şi a celor care au  plecat care-ncotro, după cum i-a mânat nevoia şi spaima.

Pe front, ruşii sunt moi. Unde noi ţinem frontul cu o brigadă, ei au două corpuri de armată, scrie la 17 februarie 1917. La 3 martie, stil nou, izbucneşte revoluţia bolşevică. La 15 martie Ţarul Nicolae al  II-lea abdică. Pe frontul estic e degringoladă. Ostaşii ruşi, cuprinşi de o stare de insubordonare şi non-combat prăsesc în devălmăşie câmpul de luptă. Se dedau la furturi şi violenţe asupra populaţiei civile. Sunt trimise unităţi de cazaci să aducă la ordine dezertorii. Trupele române acoperă greu golurile lăsate de aliaţi pe linia frontului.

În interior, se nasc întrebările: „Ce va face Regele şi Guvernul care şi-au dus Tezaurul în Rusia?”

Cu gândul la viitorul ţării, Kirileanu îi scria lui Iorga la 15 aprilie 1917: „Ar mai fi o nădejde înspre săteni. Dar ei, sărmanii, lipsiţi de orice apărare, sunt pân-la atâta istoviţi de stoarcerea nemiloasă a unor exploatatori fără suflet, încât multă vreme nu se vor manifesta decât prin izbucniri dezordonate, ca acelea din 1888, 1907. iar împroprietărirea care se plănuieşte acum, tare mă tem să nu iasă spre   îngreunarea sătenilor, cum s-a mai întâmplat şi la alte „reforme…”

La 6/19 mai 1917, în Parlamentul României  se prezenta proiectul de reformă agrară şi electorală, precum şi de revizuire a Constituţiei.

La 26 mai, pe Valea Bistriţei, o divizie de ruşi refuză să se îndrepte de la Roznov spre Valea Trotuşului. Cazacii sosiţi le arestează comandantul şi aşa au respectat itinerarul, după ce jefuiseră satele din împrejurimi. La Hangu, pe drum două rânduri de armată rusă, cu tunuri de munte, nu mai vor să lupte. Şi în alte locuri, soldaţii ruşi spun că s-au săturat de război. Nici ofiţerii lor nu-i mai pot opri. Vor pace! Patima de alcool a ruşilor îi fac să dea sute de ruble pe o sticlă de spirt.

La 29 mai Kirileanu ajunge acasă, la Holdă. Drumul – adevărată mocirlă din cauza marii circulaţii a trăsurilor ruseşti. Ogoarele – vai de ele! Unele ocupate încă de caii şi trăsurile ruşilor. La casa surorii sale Aniţa, e spital. Lângă casă, bisericuţa de lemn în aşteptare. Şcoala – tot spital. La el acasă, la tata, numai ruşi…

În alte sate – la fel. Soldaţii ruşi dorm peste tot. Nici urme de lupte, se fac întruniri revoluţionare. Vor revoluţie nu numai la ei, ci şi aici, în România.

La jumătatea lui iulie bătălia de la Mărăşeşti, Armata a II-a română, condusă de generalul Al. Averescu şi Armata a IX-a rusă, se soldează cu un deosebit succes tactic şi ofensiv, fiind eliberate peste 30 de localităţi. Alte victorii aparţin trupelor conduse de generalii Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu. Următoarea bătălie de la Oituz, cu dramaticele momente de la Cireşoaia şi Coşna, devine hotărâtoare.

„Biruinţa este sigură. Nimic şi nimeni nu o poate împiedica. Aliaţii şi noi vom învinge… Prin suferinţele noastre vom câştiga dreptul la viaţa românilor de pretutindeni, singura viaţă care are preţ pentru noi”, se scria în Proclamaţia Regelui la împlinirea unui an de război.

În ţară se reciteau versuri: „Vom pieri cu toţii/ Zice-un trădător/ Dacă de la unguri/ N-am cere ajutor.// Iar Mihai răspunde:/ O, români creştini/ N-aşteptaţi scăparea/ De la cei străini!// Căci Basta, străinul,/ Moartea mi-o găti/ Şi de voi şi ţară/ Când m-o despărţi”.

Din Iaşi, 18 septembrie 1917, Octav Băncilă îi scria lui Ghiţă Kirileanu_  „Când ai fost la noi mi-ai vorbit de agronomul Filipescu de la Scânteia că ar dori să aibă ceva de la mine; dacă o vrea să-mi dea zarzavat în schimbul unui tablou, îi dau cu plăcere unul, te rog vorbeşte cu el sau scrie-i despre aceasta; mi-ai face un mare serviciu, căci nu găsesc deloc zarzavat şi iarna asta o să fie mult mai greu ca anul trecut…”

         La 28 septembrie, din Spitalul „Oltea Doamna”, str. Muzelor, nr. 6, Iaşi îi scria C.I. Creangă, feciorul scriitorului Ion Creangă: „Cum vezi, scriu cam chiorăşte, precum şi sunt puţintel, fiind internat în spitalul mai sus arătat, spital pentru boalele de ochi.

         Trecut de la partea activă la p(artea( s(edentară) şi anume la comanda Rgt. 8 Vânători p.s. din Botoşani, oprindu-mă la Iaşi, m-am gândit să vin la acest spital pentru a mă consulta asupra unei afecţiuni la ochi, care mă supără de vreo trei săptămâni, adică de pe  când mă aflam la Mărăşeşti. M-a tras se vede (de la) culcatul afară, ori din altă pricină, că doctorul franţuz de aici m-a şi oprit pe loc în spital, zicând că trebuie să mă caut imediat şi foarte serios, fiind astfel expus să pierd vederea. Au să mă ţie 3-4 săptămâni.

Iată ce te rog fierbinte: Să-mi ţie locul vacant la comanda acelui regiment, adică 8 Vânători p.s.  De poţi, fă pentru mine, necăjitul, acest mare bine, mulţumindu-ţi cu toată dragostea şi recunoştinţa ce-ţi păstrez”

Între 20 octombrie/ 2 noiembrie şi 27 octombrie/ 9 noiembrie 1917 are loc Congresul  Ostăşesc de la Chişinău care proclamă autonomia teritorială a Basarabiei şi crearea Sfatului Ţării.

La 25 octombrie/7 noiembrie insurecţia armată de la Petrograd, numită Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Gărzile roşii înlătură Guvernul Provizoriu şi puterea este preluată de Consiliul Comisarilor Poporului, condus de V. I. Lenin. Are loc marea degringoladă de pe frontul român, când se constituie Comitetul Militar Revoluţionar, iar soldaţii ruşi îşi destituie şi degradează superiorii, numind în loc pe aleşii lor, înmulţindu-se, astfel jafurile şi asasinatele provocate şi înfăptuite de dezertorii ruşi.

În „Neamul românesc” sunt publicate articolele „Lauri uşori” şi „Boierii rădică capul”.

Citim la 10 decembrie 1917: „4000 de soldaţi din trupele ruse cartiruite la Socola şi Nicolina, maximalişti înrăiţi de aburii revoluţiei bolşevice, au fost arestaţi, dezarmaţi şi expediaţi spre casă.

Toată lumea răsuflă mulţămită, că armata a spart buboiul rusesc, ce începuse a se lăţi prin Iaşi. De la capii bolşevici aveau dezlegare să nu mai salute pe ofiţeri. Nu mai ascultau nici de comandanţii lor, pe care îi şi schimbaseră după pofta lor.

Propagandiştii din soviete – la mare preţ. Aceştia le  împuiau capul  cu cuvântări despre pace şi frăţie. Îi strângea şi-i mâna în adunări şi defilări la care se strigau lozinci bolşevice şi fluturau steaguri roşii, îndemnând lumea la revoluţie, în contra „burgheziei şi moşierimii”. Generalul Scerbacev, cu totul depăşit de situaţie.  Socialiştii  din Partidul Muncii le dăduse şi ei apă la moară noilor capi, purtând tratative pentru tot felul de înţelegeri cu ei”.

La 27 decembrie 1917/ 9 ianuarie 1918 însuşi Guvernul român hotărăşte înlăturarea trupelor ruseşti bolşevizate şi lichidarea bandelor de dezertori  ruşi de pe teritoriul Moldovei.

La 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, Guvernul bolşevic rus ripostează, ameninţă cu represalii, între care şi utilizarea trupelor sale din Moldova pentru schimbarea regimului politic al României  şi alipirea ei la Republica Federativă Rusă. La Petrograd, diplomatul român C. Diamandy este arestat şi întemniţat, fiind eliberat peste două zile ca urmare a protestului şefilor misiunilor diplomatice, dar condiţionat să părăsească imediat Rusia.

La chemarea repetată a autorităţilor din Basarabia, la 10/23 ianuarie Guvernul român trimite câteva unităţi militare să restabilească ordinea peste Prut, unde soldaţii ruşi în retragere săvârşeau jafuri şi violuri.

După un ultimatum dat la începutul lunii, la 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe relaţiile diplomatice cu România şi declară, între altele, că Tezaurul de aur român aflat la Moscova „nu va mai putea fi obţinut de oligarhia română. Consiliul Comisarilor asumându-şi răspunderea pentru conservarea şi remiterea acestuia în mâinile poporului român”.

Aflate în retragere dezordonată spre casă, trupe ruseşti pradă localităţi din Moldova, ceea ce impune intervenţia armatei române pentru a restabili ordinea şi a le alunga peste Prut.

La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Puterile Centrale adresează un ultimatum României prin care se acordă Guvernului un termen de 4 zile pentru a-şi face cunoscută poziţia cu privire la încheierea păcii separate.

În noaptea de 17/18 iulie 1918, Ţarul Nicolae al II-lea, împreună cu membrii familiei sale, ţarina Aleksandra Feodorovna (soţie) şi cei cinci copii, au fost împuşcaţi.

Până la încheierea Înţelegerii celei mari şi recunoaşterea internaţională a României ca entitate istorică în graniţele sale fireşti, însă, drumul e lung.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5