Primit pentru publicare: 9 aug. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 10 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Gavril Istrate, ardeleanul moldovenizat

           Firul descinderii sale în capitala Moldovei a început încă din ultimii ani petrecuţi la Liceul ,,George Coşbuc’’ din Năsăud, unde profesorii  îi vorbeau despre Iaşi, ca despre unul dintre cele mai frumoase centre de cultură din ţară. Minunatele conferinţe însoţite de proiecţii prezentate de către profesorul Iuliu Moisil, recomandările lui Sandu Manoliu, moldovean de origine, de-a urma  universitatea ieşiană, i se păreau cele mai potrivite alegeri pentru împlinirea sa intelectuală. Impresionat de sârguinţa elevului său din Nepos, Aurel Şorobetea nu ezita să spună în clasă şi celorlalţi  colegi : ,,Se va duce dl. Istrate la Iaşi, la Universitate şi când se va întoarce de acolo, va avea Liceul ,,George Coşbuc’’ un profesor adevărat, la limba română’’.

             Calde şi sincere îndemnuri le-a primit şi din partea cumnatului său Aurel Dumitru, care se îndrăgostise de Iaşi cu ocazia armatei  pe care o făcuse aici : ,,Gavrilă, du-te la Iaşi, că nu găseşti nicăieri un oraş mai frumos, pe gustul tău, în care să nu auzi nicio vorbă străină, unde toată lumea vorbeşte româneşte !’’ Tot aşa îi spunea şi mama lui, dar sufletul ei era neîmpăcat că n-o să-l poată ajuta. În 1926, rămăsese văduvă cu cinci copii, iar Gavril era cel mai mare dintre ei şi  se gândea că are nevoie de el în gospodărie. Plecarea lui la universitate a obţinut-o cu mare greu, pentru că cei care aveau să-l întreţină erau mătuşa Sabina şi unchiul său Ion Istrate de la Rodna, comercianţi în staţiunea Sângeorz-Băi, unde îşi petrecea vacanţele şcolare ca băiat de prăvălie. Ei voiau să-l facă comerciant, dar visul lui era să ajungă la şcolile cele înalte, căci şi tatăl său îşi puse toată nădejdea în el că va deveni un om învăţat.

            Ziua când a sosit la Iaşi i se părea cea mai frumoasă sărbătoare din viaţa lui, aşa cum va consemna mai târziu în amintirile sale : ,,Nu mă mai săturam străbătând străzile bătrânului oraş. Mi se părea că sub paşii mei se trezeau ecouri de demult, de la primul descălecat al Moldovei la Alecsandri şi Kogălniceanu, făuritorii Unirii din ianuarie 1859, şi de la Grigore Ureche şi Miron Costin până la Eminescu şi Creangă. Parcă toţi mă întâmpinau, cu faţa luminată de zâmbet şi de bunăvoinţă’’.

            Cel mai greu i s-a părut drumul pe care trebuia să-l facă, mai ales în vacanţe, de la Nepos la Iaşi şi înapoi, pentru că pe vremea aceea nu exista tren pe Valea Someşului. Mergea cu căruţa până la Susenii Bârgăului şi de acolo, a doua zi dimineaţa lua trenul mic (roibanul) până la Dornişoara. Un tren local prelua călătorii de aici şi îi ducea până la Vatra Dornei,  de unde trebuiau să mai schimbe de vreo trei ori până să ajungă la Iaşi. Este impresionantă descrierea unei asemenea călătorii : ,,Ce eforturi făceam pentru prinderea unui loc…Au fost împrejurări când am călătorit pe scară, cu geamantanul în mâna dreaptă, ţinându-mă cu mâna stângă de bara metalică de la intrarea în vagon. Iarna ne loveam de alte inconveniente : garniturile de tren se întâmpla să nu fie încălzite şi noaptea, iar  în staţia în care schimbam trenul, sălile de aşteptare erau închise şi călătorii nu aveau unde se adăposti decât pe peron, unde vântul mătura zăpada şi o vântura peste acoperişurile clădirii. Alteori, când garnitura de tren era  complet îngheţată, şi ca să mai prindem suflet, fugeam de la un capăt la altul al vagonului’’. Pe Gavril Istrate nu l-au împiedicat asemenea obstacole, ci dimpotrivă i-au întărit şi mai mult dorinţa de a-şi împlini visul.  

           La Iaşi l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Mihail Sadoveanu, i-a fost profesor Garabet Ibrăileanu, cel care l-a cucerit încă de pe băncile liceului din Năsăud, a  rămas impresionat de personalitatea remarcabilă a lui Iorgu Iordan, modelul căruia îl va urmări toată viaţa şi l-a admirat pentru cursurile sale inconfundabile pe George Călinescu. După studenţie a devenit moldovean şi nu mai putea concepe viaţa în afară de Iaşi. S-a căsătorit cu Maria Mereuţă, colega lui de facultate, moldoveancă get-beget, alături de care va trece prin atâtea furtuni ale vieţii, dar reuşind să rămână mereu optimist.

           Nu s-a întors  în Năsăudul lui drag, aşa cum îi prezise profesorul  Aurel Şorobetea, ci s-a stabilit pentru totdeauna la Iaşi. Pregătirea sa profesională de excepţie i-a îngăduit să urce toate treptele ierahiei universitare, devenind un profesor remarcabil, un cercetător iscusit în domeniul lingvisticii, un mare filolog şi decanul Facultăţii de Litere, timp de 19 ani.  Un fost student al său spunea printre altele : ,,ardelean sau moldovean, rămâne al nostru. Şi-a păstrat structura de ardelean înţelept, ponderat în toate acţiunile sale, răbdător în toate, dar şi moldovean prin blândeţe, bunătate şi iertare şi un deosebit tact sau chibzuinţă când era obligat să-şi pună amprenta pe deciziile luate’’.

         La Năsăud se întorcea atunci când îl prindea dorul de sat şi de cei dragi .Nu şi-a pierdut graiul de-acasă, deşi mai scăpa câte o vorbă cu un uşor accent moldovenesc, dar l-a pus în tiparul lingvisticii româneşti, elaborând o lucrare de excepţie, intitulată ,, Graiul satului Nepos’’.