Geniul eminescian între damnare şi eternizare….
Autor, Adelina FULGA

Eminescu nu e poet, nu e artist, nu e fiinţă. Eminescu e ecou şi muzică într-un spaţiu claustrat de propriile incoerenţe…Şi «sferele» încă mai cântă…
Călugărul îşi spune ultima rugăciune în chilia săracă, naufragiatul mai are câţiva paşi până a se dedica apelor nemărginite, văduva îşi boceşte pentru ultima oară destinul alegând actul final… efemeritate totală… În alte părţi, «departe! târziu! sau niciodată!» Etapele autentice ale unui curs firesc nu întârzie să se succeadă, nici măcar zeii nu se pot întoarce la moartea lor de fiecare zi… Faţă în faţă cu tăcerea şi poate încremeniţi într-un proiect prehotarât am pierdut simţul auzului, suntem victimele unei paralizii irecuperabile generale determinate de «lipsa de muzică». Totul e sublimat în tăcere, asumare, resemnare şi continuare…

Nici măcar undele nu mai vorbesc, iar nuferii mimează absenţi o stare de roz multiplicându-se aproape mecanic pe luciul apei fără simţ, fără candoare. Codrul verde curge lin în locul susurului de apă, iar luna foşneşte în «bolta senină» păstrându-şi culoarea şi forma de tei. Încet… parcă am intra inconştient într-o lume a mutaţiilor naturale,
izbindu-ne puternic de liniştea derutantă şi nesfârşită, purtătoare de teluric şi astral. «Nicio limită externă nu există, dar etern ne opreşte o limită».
Inofensivă şi plină de un haotism inexplicabil, parcurgând mai degrabă un joc de iele decât o normalitate a stărilor, lumea se justifică prin două coordonate: libertate şi tăcere. Plus şi minus într-o ecuaţie de forme şi fond, în care şi cele mai simple operaţii sunt transfigurate şi incifrate, toate cu acelaşi mesaj. Ce rost ar avea acum să ne amăgim cu explicaţii savante, să găsim interpretări potrivite, să purtăm măşti false ale credibilităţii?… când tăcerea şi efemeritatea au încheiat un pact faustic, iar literatura, singulară prin artisticul său, nu se poate implica decât ca un aşa zis video-proiector?…

În lumea surdă a acestor preludii ale sentimentelor nu mai murmură nimeni, nimic… nici măcar geniul – actor al scenariului feeric nu îşi poate aduna forţele creatoare să armonizeze atmosfera. Pustiit, rece şi la fel de sceptic, tace si creează, tace şi se revoltă, tace şi strigă. Nu e înăbuşire de glas, nu e neputinţă, ci doar «lipsă de muzică»… Cântecul acela sensibil, liric, absolut prin emoţie, cântecul recăderii cuvântului în sine, cântecul obsedat de propriile intensităţi si revărsări a încetat.
Când Demiurgul îşi pierde muzica atunci lumea să devine nonsunet…Posacă , sterilă si prăfuită de timp , cu chip tânăr, ochi mari şi figură poetică distinsă, lumea eminesciană se efemerizează ireversibil..

Dar deodată o scurtă glăsuire, întreruptă de circularitatea propriei lumi: «Numai poetul…»… Toţi cei care ne pierdem în nefiinţă, toţi cei care ne-am spus cu umilinţă ruga la început, toţi cei care ne pregăteam de ultimul moment am aflat răspunsul carenţei atât de pregnante şi totuşi insesizabile..
Eminescu nu mai e poet, nu mai e artist, nu mai e fiinţă, dar e consumat etern de sferele sale muzicale, de armoniile kantiene şi de «cercul vostru strâmt».