În lumea veche-a simbolurilor helene,
Luceafărul, o călăuza-n cosmice scene,
Poetul, căutând steaua, vieții-și dă vâltoare
Stăpânind Pegasul în zboruri visătoare.

Magia lui Eminescu, prin forța sa divină,
Contemplând lumea sau fugărită în lumină,
Cătălina visa la Luceafăr cu ardoare,
Lângă fereastră, unde-n colț, așteptă cu răbdare.

Basmele i-au inspirat creații fără margini,
Înălțarea Geniului, lumi a conjugat-n praguri,
Coborârea Geniului, iubirea pământeană;
Cătălin, Cătălina, iubirea lor, o stea ancestrală.

În noaptea feerică, focul în cămin arde liniștit,
„Până ce mintea-mi adoarme”, cum a fost vestit,
Eminescu și-a tăinuit magia în peisaje reale,
Transferându-le-n artă, îndemnuri ancestrale.

Albastru lac cu flori de nufăr, sufletul suspină
Singuratic, falnic sub luna argintie, divină,
Spiritul său se-nalță pe cuvântul ca hotar,
Inteligență și visare, prin versul său de star.

Busturi ridicate, în Botoșani începe Istoria,
Comemorări anuale, eminesciana-i nostalgia,
Un Sfânt al Literaturii, prin destinul său martiric,
Memoria culturală, Eminescu e Altarul liric.

Amintirea sa e un brand etern în literatură,
Prin genialitate și destin, veșnică-poruncă, măsură.
Deconstrucții se-încearcă, dar nu-i un succesor,
Gellu Dorian, și alții-n demers fără color.

Opera eminesciană, spațiul ciclului etern,
Respirația limbii române, un sunet ferm,
Ridicarea-n Absolut, efort uman, un prapur
Integrat în Universal, cu ritmul clar și pur.

Literatura Română, noroc avu cu Poetul,
Un ritm devenit culoare, conturul, sunetul,
„Ritmul devine gândul”, spunea Holderlin,
Gândirea filosofică, umanul e-n divin.

Eminescu, în timp și spațiu, nu-i abstras,
Judecata operelor sale, într-un context vast,
Tensiuni spirituale, des întrebări se  nasc,
Hrana cunoașterii, creația-i esență de basm.

În orice om, divinul își face încercarea,
Demiurgul bătrân, opritu-s-a-n van, întrebarea,
Lumea-n minte caută, de unde vine floarea,
Eminescu-n zbucium adânc, din viață-i cântarea.

Opera sa, fertilul pentru Literatura Română,
Un dar al Spiritului, înainte de Cuvântul din scenă,
Un jurnalist de excepție, apărător al Bisericii,
Creștin autentic, viața sa, o mărturie a liricii.

La Putna-n serbare, cu Ștefan cel Mare alături,
400 de ani de zidire, tradiții neîntrerupte-n datini,
„Dă fără milă în ei!”, răspundea Eminescu-n dârzenie,
Sfânt al Bisericii noastre, un canon în pioșenie.

Răsplata jertfei, cunoașterea, înger în puritate,
Ființa-n azimut, năzuind culmile spiritului, demnitate,
Realitatea poetizantă, adevărul e-n zbatere,
Memoria eminesciană, Marele Cor în intonare.

Imnul Marii Uniri, visul său politic mereu,
„Familia”, Iosif Vulcan, colaborare-n verbul greu,
Opera-i poetică, trezind latențele înflăcărări,
Speranța, destinul către viitor, nesfârșitele cărări.

Un suflu aparte în poezie, etern poet, necontenit,
Geniu al propriilor poezii, un veșnic fior împlinit!

Inspirație: Eminescu – marele noroc al literaturii române, Al.Fl. Țene