George Enescu –răspunsuri la un chestionar

Autor, prof.  Gheorghe Median

În vara anului 1914, după întoarcerea de la Vălenii de Munte, unde participase la cursurile Universităţii Populare „Nicolae Iorga”, profesorul Tiberiu Crudu îl vizitează pe compozitorul George Enescu, aflat la  Cracalia, ocazie cu care îi lasă un chestionar, cu rugămintea de a răspunde la cele câteva întrebări ale acestuia. Amabil ca întotdeauna, compozitorul a completat chestionarul, dar cele consemnate, nu au văzut lumina tiparului decât 15 ani mai târziu caietul, probabil nu foarte mare, conţinând întrebările, încurcându-se printre manuscrisele lui Tiberiu Crudu. Redescoperit în anul 1929, chestionarul a fost încredinţat spre tipărire ziarului „Ştirea”, care-l include, alături de alte articole, în numărul din 27 aprilie, dedicat lui George Enescu, cu prilejul prezenţei acestuia la Botoşani, unde, în zilele de 26 şi 27 ale lunii, a susţinut două concerte la Teatrul „Mihai Eminescu”.

Publicând chestionarul ca pe „ un omagiu târziu aceluia ce nu ne-a uitat niciodată”, Tiberiu Crudu îşi exprima convingerea că „ afirmaţiile din acest caiet vor sluji … ca document diferitelor comentarii pentru generaţiile care vor veni după noi”. În această idee îl reproducem în cele ce urmează:

Î: Ce v-a făcut să studiaţi muzica: o anumită înclinare sufletească sau un imbold extern avut în urma vreunei audiţii muzicale?

R: Imboldul intern, desigur, mai imperios după fiecare audiţie muzicală.

Î. Pe lângă muzică, ce artă preferaţi mai mult?

R.Toate artele, … cred c-aş fi putut fi şi pictor, dacă lucram.

Î. Ce vă place mai mult: a executa sau a compune?

R. Fără comparaţie, compoziţia … căci e nesfârşitul, veşnic noul, viitorul, aşteptatul senzaţiilor necunoscute … şi-n sfârşit sentimentul c-ai fixat impalpabilul.

Î. Cântaţi mai mult pentru plăcerea d-voastră sau pentru dragul de a comunica şi altora cele ce simţiţi?

R. Pentru mine însumi n-aş avea nevoie să perfecţionez execuţia, va să zică numai pentru satisfacţia de a prezenta auditorilor ceva cât se poate de definitiv mă restrâng la lucru mecanic.

Î. Ţineţi ca compoziţia d-v. să aibă la bază pe cât se poate inspiraţia muzicii şi vieţii româneşti?

R. Deloc, cum se găseşte, ţin ca compoziţiile mele să exprime pe cât se poate de exact sentimentele ce le au de exprimat, fie orice sentiment de ce mod ar fi.

Î. Ce idei aveţi despre muzica noastră românească şi întrucât credeţi  că poate fi socotită originală?

R. Muzica compozită făcută de elemente orientale, ungureşti şi ruseşti, fuziune care dă ceva original … mai este şi-un element: elementul pur popular anonim …spre exemplu este un cântec breton prelucrat de prietenul meu Jean Hure, compositor francez, care seamănă cu vre-un cântec trist de la noi etc. spre exemplu, unele analogii între muzica noastră şi scandinavă.

Î. Ce idei aveţi despre compozitorii roman?

R. Încă nu şi-au dat măsura lor. Sunt: Otescu, Alexandrescu, Cuclin, Cremer, Golestan, Andreescu, etc. de la care aşteptăm mai mult.

Î. Doina noastră românească are ceva original în ea?

Este o simplă melodie, sau a avut de la început şi cuvinte?

Nu cumva doina e o melodie şi cuvintele sunt un adaos de mai târziu care nu se potriveşte aproape deloc cu melodia ei?

Cuvintele oare nu strică melodiei?

R. După cât aş îndrăzni să afirm, toate cântecele au început cu cuvinte, cărora puţin câte puţin li s-a dat o expresie mai intensă, subliniind accentele cu note alese, cu fiorituri expresive. Doina noastră are caracter definitiv oriental şi răspunde cu totul prin tristeţea ei, melancoliei noastre native, de aceea am şi adoptat-o în aşa fel încât pare copila noastră.

Î. Aţi avut nevoie de multă muncă pentru a vă putea impune în mediul muzical al Franţei?

R. Lucrul s-a făcut de la sine, căci să spun drept, nu m-am gândit a mă impune, ci numai a mă perfecţiona pe mine însumi, după idealul ce mi-l formasem.

Î. În mod aproximativ, cam câte ore vă iau pe zi ocupaţiile muzicale?

R. Depinde: zile când nu lucrez nimic, altele în care cânt 5-6 ore la violină fără a compune, altele în care compun zece ore fără a cânta … dar mai totdeauna mă gândesc.

Î. Când aţi simţit cea mai mare satisfacţie în viaţa d-v de artist, pe urma studiilor muzicale?

R. Primele execuţii (bune să fie!) ale bucăţilor mele, scurt timp după ce le-am scris … pe urmă mă obişnuiesc cu dânsele ca şi cu compoziţiile altora.

Î. Vă place muzica românească ca român, sau că are ceva deosebit în ea?

R: Pur şi simplu din punct de vedere estetic … însă probabil că şi atavismul contribuie la această plăcere.

Î. Oare muzica să fie mai proprie pentru exprimarea ideilor şi sentimentelor omeneşti decât literatura?

R. Mai puţin precisă decât literatura prin faptul acesta şi mai intensă ca ea. Nu mai vorbesc de internaţionalitatea limbii ei. (Nu vorbesc de idei, ci numai de sentimente educate prin senzaţii auditive).

Î. Care este izvorul inspiraţiei compoziţiilor dv.: natura înconjurătoare ori mai mult lumea invizibilă a sufletului?

R. Depinde: toate izvoarele sunt bune pentru scopul ce vrei să-l atingi; depinde dacă e muzică descriptivă sau pură.
*
Surprinzătoare pentru unii, opiniile lui George Enescu despre muzica românească, desprinse din răspunsurile la chestionarul de mai sus, nu au fost de circumstanţă, ci erau expresia unei analize profunde a acestui subiect. Ne demonstrează acest fapt, un interviu publicat în revista  „Flacăra”, din 8 septembrie 1912, din care redăm un fragment:

„- Aţi spus unui redactor al Luceafărului că noi n-avem muzică  naţională.

– Şi aşa este. Nu se poate susţine că muzica noastră populară are un caracter bine definit naţional. Însă doina noastră nu este decât un amestec de motive arabe, ruse şi ungureşti. Să-ţi dau o dovadă? : şi d-l Enescu prinse a intona o arie naţională.

– Ştii ce-i asta? mă întrebă d-sa, după un scurt răstimp.

– Un cântec naţional.

– Te-nşeli, este o arie arabă.

Intonă apoi câteva măsuri din alt cântec, care părea tot românesc.

– Tot arab şi ăsta? Mă grăbesc să-ntreb_

– Nu. Asta e grecesc. Bourgault Ducondray a publicat o colecţie întregă de cântece populare greceşti (Chansons populaires grecs) în care se găsesc mai multe bucăţi care seamănă perfect cu ariile noastre populare. S-a întâmplat cu muzica noastră naţionalăceeea ce s-a întâmplat şi cu fiinţa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri care au trecut prin această parte a Europei, tot aşa şi muzica noastră naţională a păstrat accente, răsunete, influienţe din cântecele acelor popoare. De aceea cântecele noastre naţionale au o bază orientală.

– Bine. Dar sufletul nostru nu se oglindeşte prin nicio notă originală în aceste cântece?

– Ba da. Dar e foarte greu de desluşit această originalitate. Totuşi este o caracteristică generală ce se desprinde din muzica noastră naţională, după cum se desprinde idea generală dintr-o lucrare de cugetare: estev tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirit de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: în această compoziţie este parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Acest “ceva ce nu se poate îndeplini” era partea originală de inspiraţie românească din bucata mea, acest dor nelămurit dar adânc mişcător, mi se pare că este caracteristica sigură a cântecelor româneşti.”