George L. Nimigeanu, un poet pentru mileniul III
Autor, Ionut CARAGEA

Mai rar asemenea oameni devotaţi în aceste vremuri confuze. Vorbim despre poezie ca depre un modus vivendi completat de exemplara dăruire şi tendinţa continuă de perfecţionare. Poetul se află în căutarea adevărului prin cuvânt, parcurgând etapă cu etapă, volum cu volum, metamorfoza. Paradoxal, poezia este în acelaşi timp captivitate şi eliberare, durere şi extaz, rătăcire şi revelaţie, iar cine trăieşte cu intensitate aceste stări, sărind pe trambulina viselor între viaţă şi moarte, între iluzii şi cruda realitate, descoperă că nu mai poate negocia cu liniştea sa interioară.

George L. Nimigeanu se înscrie pe linia poeţilor „de calcul şi precizie”, fără a se oblitera afectivitatea şi mesajul artistic. Travaliul său este metapsihic, iar autocontrolul face ca fiecare poem să (re)devină o rotiţă din pântecul timpului „lacom şi rece”. Autorul este extrem de serios. Ştie foarte bine ce urmăreşte prin creaţia sa, nu scrie nici la întâmplare şi nici nu caută să hipnotizeze cititorul. Şi, o să vă miraţi, în ciuda perfecţionismului de care dă dovadă, George L. Nimigeanu nu este doar adeptul versurilor rimate şi ritmate. Scrie la fel de bine şi versul alb, după părerea mea cu mult mai multă profunzime, nefiind obligat să-şi altereze ideea din cauza unui cuvânt ce nu dă bine la ureche, aşa cum de multe ori unii autori caută să reinventeze limba română în detrimentul gramaticii.

Volumele lui George L. Nimigeanu au uniformitate, ele se pot aprecia şi după valoarea individuală a poeziilor, dar mai ales după valoarea lor în ansamblu, fără să întâlnim „fracturi de versuri sau alunecări de teren metaforic”(!). Autorul nu se joacă de-a cuvintele şi nici de-a v-aţi ascunselea cu sensurile lor, nu doreşte să şocheze şi nici nu încearcă să demonstreze cât de măreţ este în arta scrisului. Este extrem de modest, cu mult bun simţ, şi poate că tocmai aceste calităţi îl vor impune în acest început de mileniu.

Cred că la ora actuală poeţii valoroşi suferă, mai mult ca niciodată, din cauza cititorilor superficiali. Comunismul, în ciuda dezastrelor pe care le-a produs, a impus un anumit nivel de educaţie. Astăzi, libertatea accesului la informaţie este fără limite, iar îngrădirile sunt dictate de lupta pentru supravieţuire. Cine mai are timp de meditaţie când nevoile stringente îţi răpesc şi orele de somn? Astfel, să nu ne mire că adevăraţii poeţi au ajuns să se citească unii pe alţii şi se recunosc numai ei între ei. Există un cerc larg, al consumatorilor de literatură comercială, şi există un cerc restrâns, al metapoeţilor. Pe de altă parte, referindu-ne la generaţia nostalgică (cenaclul Flacăra), să nu ne mire faptul că poeţi precum Adrian Păunescu reuşesc să se menţină în topul celor mai apreciaţi autori. Poeziile memorabile datorită sentimentului profund ce răzbate din ele, datorită detaşării de doctrine şi refugiului în dragostea părintească sau dragostea idilică, încă mai au succes. Dar, analizând cantitatea imensă de poeme ce alcătuieşte opera unor autori foarte prolifici, concentraţia este foarte redusă, de câteva procente la sută. Este bine şi aşa, că ai de unde alege, chiar dacă nu se poate vorbi de cărţi valoroase, de constanţă în scriere, de profunzime, aşa cum Blaga, Sorescu, Nichita sau Daniel Corbu au reuşit prin opera lor.

Cărţile lui George L. Nimigeanu sunt piese de puzzle care se îmbină perfect într-o imagine ce se vrea a fi întocmai „faţa nevăzută a durerii”. Opera autorului, bogată în sensuri şi perspective metafizice şi metapoetice, cuprinde volumele: Colinele singurătăţii, versuri, editura Dacia, Cluj, 1983; Fotograf de ocazie, versuri, editura Transilvania, Sibiu, 1990; Târgul de fluturi, versuri, Casa de editură Mureş, Târgu–Mureş, 1994; Desene pe apă, versuri, editura Transpres, Sibiu, 1994; Sesmne particulare, versuri, Casa de editură Mureş, Târgu–Mureş, 1995; Fiinţa întrebării, versuri, Casa de editură Ardealul, Târgu–Mureş, 1996; Viaţa de rezervă, versuri, editura Ardealul, Târgu Mureş, 1998; Pe streaşina veacului, versuri, editura Augusta, Timişoara, 1999; Vinovat de sinceritate, versuri, editura Augusta, Timişoara, 2001; Tămăduirea de sine, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2002; Seminţele focului, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş , 2004; Ale vieţii sunt toate cuvintele, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2005; Aerul din cântecul pierdut, versuri, editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006; Pietre de râu pete de sânge, versuri, editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006; Lumina de la început, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Jocul ocult al ţărmului cu marea, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Faţa nevăzută a durerii, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Întotdeauna viaţa pune întrebări, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2007; Nobleţea tăcerii, editura Samuel, Mediaş, 2008; Zodia nedreptăţii, editura Samuel, Mediaş, 2010.

Fiecare volum este o învăţătură începând chiar prin metafora titlului, descoperim mai apoi răspunsuri la întrebări pe care nu ni le-am pus încă, pentru ca, la final, să tragem linia şi să facem socoteala sângelui până la ultimul cent. Revenind la volumul care mi-a atras atenţia în mod deosebit, „Faţa nevăzută a durerii”, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006, cu o prefaţă de Dumitru-Mircea Buda, autorul antologhează, cu inspiraţie şi pe tematică, poeme din volumele anterioare şi câteva realizări recente. Întâlnim poeme în stil clasic, poeme libere şi poeme în proză, poate că tocmai această diversitate atrage cel mai mult, prin contrastul stilurilor. În fond, asta este versatilitatea poetului şi poate că şi ludicul, ca experimentare a formei. Creatorul modelează lutul cuvintelor ca şi când şi-ar modela propriul trup.

Poate că ar fi bine să trecem peste prefaţa explicită unde criticul Dumitru-Mircea Buda se întrece pe sine în a decripta poezia. Să nu complicăm mintea omului cu explicaţii exhaustive, mai bine să ajungem la esenţe.

Voi re-compune primul colţ din puzzle într-un mod inedit, folosind titlurile poemelor în ordinea aşezării în volum (cu mici diferenţe de articulare şi elemente de legătură): În locul geometric al realităţii / după o pledoarie neterminată / în sala de aşteptare / urmăream peisajul XX / ca un monolog în faţa oglinzii / motivele erau matinale / în spaţiul timpului / în oglindire / aveam o stare de nelinişte / toate lucrurile / cu preţul erorii / trăiau privilegiul clipei / era un alter ego / la oră exactă / o călătorie prin secolul XX / când va trece verdele / iar ca alternativă / voi avea un text parcurs / un fel de neadevăr / un punct de vedere / în intervalul / dintre semne /…

Această înşiruire a titlurilor îmi întăreşte ideea de „precizie şi calcul”, aşa cum spuneam mai la începutul prezentării. Autorul construieşte succesiv cadrul poetic şi ne explică punctul său de vedere. Motivele sunt trecerea şi repetiţia, eşecul şi senectutea. De aici şi „stereotipul cu defect întârziat”, metafora aleasă de poet pentru a însuma toate stările la un loc.

După „intervalul dintre semne”, şi înaintea unui „intermezzo”, poetul reiterează „privilegiul clipei” (pag. 23), „traversând clipa” (pag. 36). Iar centrul de greutate al acestor două poezii este inima poetului, în prima ipostază „inima mea înnobilând zădărnicia” pentru ca mai apoi „în oraşul acesta frontiera / îţi trece de-a dreptul prin inimă / şi pe lungimea de undă a existenţei…”

Protestul categoric este în mare măsură la adresa timpului. Dacă ceasul ar fi fost poliglot, poate că ar fi vorbit şi pe limba poetului… Însă în cazul de faţă avem de-a face cu un „ceas cu limbile putrede” (pag.40): „Târziu coclit pe zaua inertă a frunzei / care sună precum octombrie / precum noiembrie / şi căzător cum eşti – prin ceaţa / ornicului zeflemitor dar cu limbile căzute / încerci zadarnic / să te dezlegi de amara speranţă…”

Timpul este faţa nevăzută a durerii, călăul fără chip care ghilotinează amintirile şi prezentul. Rămân doar „secundele negate de ora pământului” („În loc de concluzie”, pag. 46), „limpedea vărsare a graiului / în mările nevăzute ale timpului” („Despre adevăr”, pag. 48) şi „inimile fragede / ale pădurii timpului / prin care ţi-e drumul” („Despre libertate”, pag. 50).

În această supunere oarbă dictată de trecerea impasibilă a timpului, poetul devine „un fotograf de ocazie”, folosindu-şi „blitzul ocazional” în „bâlciul tranziţiei”. Cu alte cuvinte, poetul devine „truditorul mileniului trei” („Blitz II”, pag. 57): „căţărat în cârca vremilor complice / să luăm aminte zornăie din chei: / cum aţi fost rămâneţi bântuiţi de soartă / truditori în hamuri şi-n mileniul trei”.

Ionuţ Caragea
16 aprilie 2010